… imi zise un tip cu ochelari, stand pe strazile imbarligate din Stonetown, capitala insulei Zanzibar. Parea serios. Era tipul de intelectual cu mai multe facultati facute, dar care nu-si gaseste job intr-o tara din lumea a treia. Asa ca vinde excursii la straini. Ce este “wazungu”? “Wazungu” inseamna strain, alb, in swahili, limba vorbita pe toata coasta est-africana. De fapt, literar, inseamna “ratacitorii fara rost” – primii albi care au ajuns pe aici erau exploratorii, care pentru localinici pareau niste calatori fara rost – nu faceau comert cu mirodenii sau sclave, pur si simplu calatoreau. Si asta era ciudat… inca pare ciudat pentru milioane de africani care nu prea inteleg de ce unii oameni calatoresc asa… doar sa vada.
Uneori nu trebuie sa te gandesti prea mult daca sa-l crezi sau nu pe cineva care vrea sa-ti vanda ceva in Asia sau Africa. Dupa atatea tari vazute si mii de negocieri, incepi sa-I simti. Asa ca m-am asezat pe un trepied cam schiop la o masa saracacioasa sa aud ce este ala “Safari Blue”.
Insula Zanzibar se afla undeva la est de coasta estica a Africii, in Oceanul Indian. Este o insula tropicala, din aceea pe care o vezi pe Facebook pe wallul lui Imperator Travel, nisipuri albe, mare verzui, palmieri semeti. Ei bine, tipul cu ochelari sustine ca in Safari Blue poti sa experimentezi chintesenta acestei insule pe care sultanul Omanului cand a ajuns acum vreo doua secole aici a crezut ca a murit si a nimerit in Paradis. Nu murise, dar Paradisul il descoperise! Imi arata poze cam arse de soare. Negociem si pretul. E timpul sa-mi practic invataturile acumulate prin India, Thailanda, Egipt sau Maroc. Asa ca il scot lejer sub 40 de dolari. Africa e un continent scump de calatorit. Nu e Asia! In Africa, africanii nu calatoresc, asa ca numarul turistilor este foarte mic in comparatia cu Asia de Sud-Est, iar preturile sunt ca pentru albii bogati si excentrici veniti de peste mari si tari. Dar, in Zanzibar, concentratia de wazungu pe cap de locuitor e mai mare decat in alte parti, asa ca e un pic de turism de masa. Evident, pretul Safari Blue sare pana la cer daca stai intr-unul din statiunile all-inclusive din jumatatea nordica a insulei, dar aici, in Stonetown, pitorescul oras arabo-african, plin cu backpackeri, poti obtine niste reduceri substantiale. Mai ales ca punctul de imbarcare este destul de aproape (Nota: pretul de care vorbesc era valabil in vara lui 2006. Intre timp, probabil gasesti turul la 60-70 de dolari).
Dau banu’, primesc bonu’, ii explic de unde sa ne ia. Nu prea stie, dar dupa ce ii arat pe harta, se prinde. Vom merge a doua zi.
A doua zi, toata trupa in par, gata de plecare. Vine si microbuzul, atat de familiar dupa 2 saptamani de safari prin Kenya si Tanzania, si plecam spre Fumba, punctul de imbarcare, la sud de Stonetown. In masina, aflu cate ceva despre Safari Blue. Excursia de o zi care se desfasoara in cea mai pitoreasca zona a Zanzibarului, Menay Bay Conservation Area, este derulata de o companie care face acest tur din 1996, la doar cativa ani dupa redeschiderea Zanzibarului pentru turistii straini. Mamica turului este o englezoaica, Eleanor Griplas, care a venit in Zanzibar si s-a indragostit de aceste locuri si a ramas. Si a gandit acest tur care se desfasoara de 16 ani deja. A ales cele mai faine locuri din insula si a gandit un safari care sa nu impacteze ecosistemul. Si zeci de mii de turisti isi aduc aminte de Safari Blue ca de o zi memorabila.
Am ajuns in fine, in satul Fumba, un sat african obisnuit, cu colibe, cu vanzatori de Coca-Cola relativ rece, fara a fi insistenti. Asa ca am ajuns pe malul oceanului, unde ne asteptau cateva dhow-uri, barcile traditionale ale Oceanului Indian, specifice atat pentru Zanzibar, cat si pentru Arabia – barci de lemn cu o vela mare care sa prinda orice pala de vant. Ma rog, dhow-urile moderne, de la Safari Blue au si un motor, dar care nu e folosit decat rar in zona de protectie.
Mai multe barci plecam ca intr-o adevarata cursa pe ocean. In barca noastra suntem vreo 15, cu tot cu echipaj. Ca sa ajungem unde trebuie, mergem tare cu motorul la maximum. Este o zi superba, cerul albastru fara pic de nor, marea la fel… Ca sa ne fereasca de soare, barca are si un soi de prelata, asa ca totul e minunat, vorba unui cantec de mai demult al lui Timpuri Noi. In mod normal, pe langa noi ar trebui sa se zbantuie si niste delfini, dar zilele astea sunt plecati in vacanta… o fi perioada de imperechere?
Primul stop va fi intr-o laguna, inconjurata de adevarate paduri de mangrove, un soi de tufisuri care cresc in apa. Aici suntem in zona de protectie si trecem pe propulsie eoliana… de fapt, nici nu trebuie altceva pentru ca dhow-ul pluteste lin si elegant pe o mare verde. E timpul ca toata lumea sa se arunce din barca pentru un pic de inot si snorkeling.
Urmeaza apoi o noua cursa spre o alta insulita, de fapt, doar o limba de nisip in mijlocul marii unde sunt instalate niste sezlonguri cu prelata pentru cei care vor sa se fereasca de aprigul soare african. Aici este locul de relaxare, de balaceala, dar si de dat cu o alta ambarcatiune tipica – ngalawa, o piroga, facuta doar dintr-un arbore de mango scobit, peste care vantura o panza ca la dhow-uri.
Si cum soarele in combinatie cu marea face o foame teribila, stopul urmator este pe o alta insula, unde ne asteapta un pranz tipic… africanii iubesc gratarele, iar cum Zanzibarul este o insula, este firesc ca creaturile marine sa sara aproape de bunavoie pe gratare… si nu sunt orice creaturi – lobster, calamari, diversi pesti… un adevarat festin pentru iubitorii de sea food. Si evident, nu se poate sa nu fie si desert – niste halva care sa ne aduca aminte ca Zanzibarul este un loc cu certe influente arabesti, dar si flori exotice din bogata flora a arhipelagului – de la cateva tipuri de banana la ananas, mango, jackfruit sau papaya. Totul udat fie cu sucuri naturale, fie cu berea nationala a Tanzaniei, Kilimanjaro… ce nume bine ales… un Kilimanjaro rece te racoreste instant in zapuseala Oceanului Indian.
Dupa pranz am mai explorat putin si interiorul insulei, ne-am catarat ca maimutele pe cateva trunchiuri de copaci imensi, atat de specifici Africii, si dupa inca o tura de balaceala in apa calda a oceanului ne-am imbarcat din nou pe dhow-uri in directia Fumba. Sincer, nici nu m-am prins ca ziua trecuse… Fusese una din acele zile care iti raman in inima, pline de viata, culoare, vitalitate, bucurie… o zi albastra… de la cer si de la mare, dar stralucitoare.
Ajuns in Stonetown, am iesit seara pe strasse in cautare de un restaurant bun cu muzica Queen, ca doar cel mai cunoscut fiu al Stonetownului este Freddie Mercury, care s-a nascut aici. Ma rog, in Zanzibar, se numea Farrokh Bulsara si era fiul unor parsi din India (zoroastrieni care acum cateva secole s-au refugiat din Persia in India), dar faima sa mondiala este legata de numele “Freddie Mercury”. Prin micul bazar din Stonetown ma intalnesc cu tipul cu ochelari. In semiobscuritate ii sticlesc doar dintii albi ca de fildes: “Sir, am avut dreptate?”. Da, my friend. Nu ai fost in Zanzibar daca nu ai facut Safari Blue!
Acum vreo saptamana am anuntat aici, pe blog, o super oferta a celor de la Turkish Airlines: Istanbul – Mombasa si Kilimanjaro la 300 de euro. Cu inca 100 de euro pana in Istanbul, iata, ai un pret excelent pentru a pleca spre un safari… Iar competitia in plina crestere pe rutele spre Africa garanteaza ca vom vedea astfel de preturi din ce in ce mai des. Imediat dupa ce am anuntat oferta, am primit destule intrebari, fie pe blog, fie pe mail, despre safari, parcuri nationale si asa mai departe. Niste intrebari foarte legitime – cand m-am gandit sa merg in safari acum cativa ani, habar n-aveam unde voiam si ce voiam sa vad… Stiam de la Discovery si National Geographic doar ca poti vedea animale exotice si poti avea o vacanta de neuitat. Si aveau foarte multa dreptate.
Primul lucru, m-am apucat de citit Lonely Planet, forumuri si povesti de calatorie. Am inceput, incet-incet, sa ma lamuresc, dar nu pe deplin. Am scris la cel putin 20 de agentii de safari sa-mi faca o oferta. Apoi am comparat ofertele – nu in ceea ce priveste preturile, ci mai mult programele oferite. Si, in functie de ce scriau, mi-am facut propriul meu circuit. Am scris la vreo 10 inapoi (am exclus cele aberant de scumpe si cele despre care am citit diverse dude credibile pe net), le-am dat itinerarul meu si le-am cerut sa mi-l coteze. Am facut ceea ce in lumea marketingului se numeste “pitch”. Si, dupa aceea, am ales agentia care mi-a oferit cel mai bun raport calitate/pret. Era o agentie din Kenya condusa de un indan (ca, de altfel, mare parte din agentiile de acolo) si, cu mici sincope, s-a tinut de cuvant. Se chema African Bush Excursions si inca opereaza. Omul nu e extrem de prompt in a raspunde la mailuri si, spre deosebire de multi altii, nu cere bani in avans. Platesti cand ajungi la Nairobi. Recent, un cititor mi-a scris ca a mers in safari cu el si totul a fost foarte bine. Deci, tipul continua sa fie serios si sa livreze ceea ce promite. Dar nu de African Bush Excursions voiam sa scriu, ci despre parcuri nationale… Eu am avut doua saptamani la dispozitie sa merg prin multe parcuri, multi dintre voi nu aveti acest lux. Nu sunt unicele parcuri nationale, mai sunt si altele, dar astea sunt cele pe care le-am vizitat.
Safari in Kenya
Nairobi National Park – este parcul national al capitalei. Te afli intamplator la Nairobi in tranzit sau chiar cu treaba (Nairobi este capitala economica a Africii de Est si am auzit destui romani care s-au dus acolo in interes de serviciu sau afaceri), Nairobi este parcul national sa iei pulsul unui safari. Au girafe, zebra si elefanti, deci e un parc OK. Dar este un parc mic si, de multe ori, foarte aglomerat, in plus culoarul de aterizare pe aeroportul Jomo Kenyatta survoleaza parcul national… asa ca e greu sa ai sentimentul acela ca joci intr-un documentar National Geographic cand deasupra ta si a girafei aterizeaza un Boeing 747! Daca nu ai timp, du-te! Daca ai timp, sari peste el.
Masai Mara National Park
Este THE Park! Marea majoritate a filmarilor care le vezi sunt din Masai Mara (sau din prelungirea lui tanzaniana, Serengeti). Este cred ca cel mai mare parc, este vast, foarte putini pomi si poti vedea tot ce misca de departe. Are o fauna foarte diversa. Are si niste sate de masai (triburi de razboinici care locuiesc prin interiorul Kenyei, Ugandei si Tanzaniei) de protocol, taman bune de vizitat pentru un safari uman. Fiind vast, desi sunt multi vizitatori, acestia se pierd prin el. Pe aici, trec turmele de antilope gnu in marea lor migratie, pe aici e si raul acela faimos in care sunt atacate de crocodili! In plus, pentru o groaza de bani, poti sa zbori pe deasupra savanei cu balonul
Nakuru National Park
Nu exceleaza prin numarul si varietatea de animale, dar se distinge prin zecile de mii de flamingo care traiesc pe malul lacului. Gandeste-te ca te afli pe un deal si arunci o privire in vale, unde exista un lac care partial este… roz! Si nu este roz datorita vreunei deversari, ci pentru ca sunt zeci de mii de flamingo. Coboara la malul apei pentru o imagine mai de aproape… aici va fi probabil mai putin placut, ca vei vedea si lesuri de flamingo, dar… moartea e normala uneori. Poti intalni si cativa rinoceri, care, in general, sunt rari si ceva maimute cam nesimtite… Dar amintirile cu lacul facut roz de mii de flamingo este de neuitat!
Naivasha National Park
Daca te afli in safari o perioada mai indelungata, la un moment dat simti cu amortesti. Nu ai voie sa te dai jos din masina decat in locuri amenajate (nimeni nu vrea sa aiba turisti mancati de lei), iar drumurile din parcurile nationale te zgaltie zdravan (nu la fel de tare insa ca drumurile nationale “modernizate” ale Kenyei). Si simti nevoia sa te misti. Ei bine, in Naivasha National Park poti s-o iei pe jos pentru ca, spre bucuria turistilor si a zebrelor sau antilopelor, nu exista carnivore in acest parc! Deci, poti sa te plimbi pe jos, sa te apropii de zebra (cat de mult accepta ele) sau pelicani. Aici gasesti si o insula pe care ajungi cu barca – poate fi o experienta plina de adrenalina, deoarece pe aici isi duc veacul mai multe familii de hipopotami. Si, desi simpatici, hipo sunt vegetarieni convinsi, ei sunt responsabili pentru cel mai mare numar de omucideri de pe Continentul Negru. Devin extrem de violenti si rai cand isi simt teritoriul incalcat… si ataca orice, fara teama. Nu te mananca, doar te ucide .
Tot in zona se afla Hell’s Gate, cu cheile Ol-Njorowa, in care a fost filmat Tomb Raider 2, care practic a propulsat-o pe Angelina Jolie in prim-planul Hollywoodului. In drum spre locul cu celebra pestera insa, poti pedala printr-un peisaj idilic, sub privirile uimite ale girafelor, zebrelor si antilopelor de tot soiul.
Amboseli National Park
Daca celelalte trei parcuri sunt verzi, pline de vegetatie, Amboseli e destul de desertic. Mult praf (a, apropo, vei inhala tone de praf in safari!), nu foarte multe tufisuri, in schimb, are doua puncte forte – se afla exact sub maretul Kilimanjaro si, in plus, are turme imense de elefanti – foarte putine alte animale. Aici, maimutele sunt cele mai indraznete in a taxa din bunatatile de la micul dejun. Dar privelistea cu elefanti la poalele lui Kilimanjaro cred ca e de neuitat. De ce “cred”? Pentru ca am avut un mare ghinion – trei zile cat am stat in Amboseli, nu am vazut Kili – au fost permanent nori. Ce e frustrant, la 6 dimineata, cand era noapte, bolta cereasca arata superb cu milioane de stele si doar o parte din ea “decupata” de silueta neagra a lui Kili, la 7 dimineata, cand era lumina, se ascundea sfios in nor! Am vazut insa Kilimanjaro din cealalta parte, din Tanzania, o saptamana mai tarziu.
Tsavo East si Tsavo West National Parks
Nu am fost acolo, dar am inteles ca nu sunt ceva iesit din comun. Sunt parcuri nationale deschise pentru uzul turistilor de pe coasta, care vor sa stea la plaja la Mombasa si sa mai vada vreun leu sau vreo girafa. O parte dinTRE elefantii din Amboseli au fost mutati aici, pentru ca au devenit prea multi si amenintau ecosistemul prin numarul lor. Din pacate pentru turismul din Africa de Est, coasta (Zanzibar si Mombasa), e foarte departe de parcurile nationale adevarate… faci fie mai bine de o zi cu masina pe sosele ca craterele lunare (in Kenya) sau impecabile (in Tanzania), fie, daca iti da mana, poti baga un avion!
Safari in Tanzania
Serengeti National Park
Este parcul adiacent lui Masai Mara. Parcul national par excellence, intinderi vaste, toate animalele Africii, baobabi, apusuri de soare incredibile… Poti zbura cu balonul si aici, si e bine sa stai intr-un lodge mai in adancul parcului national, sa nu te intersectezi cu prea multe masini. Ca si in cazul Masai Mara, tot aici vei vizita sate de masai de protocol, care se pun pe cantat si dansat in momentul in care apar turistii, poti vizita scoala unde brusc copiii repeat in cor “one, two, three” si, evident, iti lasi obolul sefului de trib sau dulciuri copiilor sa le distrugi dintii. Tot in zona Olduvai, se afla “The Cradle of Humankind” (“Leaganul omenirii”), locul unde dr. Louis Leakey a descoperit in 1959 fosilele unui hominid care a trait acum 1,75 milioane de ani!
Ngorongoro National Park
Este cel mai wow parc. Parerea mea. Aici se afla cea mai mare concentratie de animale salbatice de pe tot continentul african. Ganditi-va la o galeata imensa, caldarea unui vulcan (zona a fost vulcanica, chiar si Kilimanjaro este un vulcan stins), unii explodand, cum a fost cazul cu Ngorongoro. Ca in cazul unui vulcan de dimensiunile lui, peretii sunt foarte abrupti si extrem de putine animale pot “scapa” din galeata. De-a lungul timpului, marea majoritate au cam degenerat din cauza cuplarii intre rude, dar, de cand oamenii acorda ceva atentie salbaticiunilor, unele exemplare au fost scoase din galeata si inlocuite cu unele cu sange proaspat si mai ales diferit. Dar si asa, oriunde intorci capul, vei vedea vreun rinocer suprarat, niste lei la vanatoare, zebra curioasa sau hipopotami inghesuiti in vreun ochi de apa. Daca nu aveti timp de prea multe parcuri nationale, asta este cel pe care nu trebuie sa-l ratati. In plus, este si destul de aproape de Kilimanjaro National Park.
Manyara National Park
La fel ca si in Nakuru, aici ai parte de un lac imens, dar fara flamingo. In schimb, in Manyara traiesc niste lei foarte curiosi – lei cataratori care se urca in copac ca leoparzii. Nu sunt usor de vazut si e posibil sa pleci putin dezamagit ca nu ai vazut niciun leu in copac, dar asta e… Nicaieri nu ai garantia ca vei vedea toate animalele din Arca lui Noe.
Arusha National Park
Este echivalentul tanzanian al Nairobi National Park – este parcul aflat langa Arusha, al doilea oras ca importanta al Tanzaniei, foarte aproape de marele magnet turistic numit muntele Kilimanjaro. Este frecventat in general de cei care vin aici sa se urce pe varful Uhuru sa vada Africa de sus sau de cei care vin la Arusha cu treaba (Arusha este un centru important al ONU in Africa, alaturi de capitala etiopiana Addis Abeba.
Cam astea sunt parcurile pe care le-am vizitat sau pe care le consider interesante de adaugat (personal n-am fost in Nairobi, Arusha si Tsavo, dar le-am mentionat pentru ca sunt foarte aproape de alte atractii turistice – alpine sau de litoral). In Kenya, mai exista cateva parcuri nationale de care am auzit numai lucruri bune, dar sunt mai in nord (cum ar fi Aberdare sau Mount Kenya), iar in Tanzania am vazut mentionat un parc imens, numit Ruaha, spre granita cu Zambia, dar care e foarte putin vizitat, fiind cam departe de rutele turistice clasice.
In caz ca ati fost in safari in Africa de Est si mai doriti sa completati informatiile mele, v-as multumi sa o faceti mai jos, in comentarii. In plus, daca aveti de gand sa mergeti in safari in Africa de Est, astept intrebarile voastre si sper sa le pot raspunde! Jambo!
Imagini safari Kenya & Tanzania
Campia nesfarsita a Masai Mara
Leii dorm de rup ziua
Un ghepard la plimbare
Girafa – o imagine familiara prin Masai Mara
Lacul Nakuru – partial roz
de la flamingo !
Naivasha – parcul national fara carnivore
Hell’s Gate
Amboseli NP, patria elefantilor !
inclusiv al puilor
Serengeti – Masai Mara a Tanzaniei
Zebra este unul din animalele mele favorite !
Nu va speriati, si prin Serengeti gasiti familii de elefanti !
Ngorongoro, craterul gemand de fauna salbatica – uite si un rinocer (destul de rar)
si un leu la plimbare printre masini, dar in cautare de antilope gnu
Am cunoscut-o pe Desiree Hallaseh prin intermediul netului. M-am trezit la un moment dat cu un mail: “Ma numesc Desiree, acum locuiesc in India si as vrea sa scriu la tine pe blog”. Si au iesit niste articole faine. Era cat pe aci sa ne intalnim la Kathmandu, dar kharma n-a vrut, iar de atunci o urmaresc prin India, Iordania si Iasi (se pare ca totul la Desiree se invarte in jurul literei I). La un moment dat, am descoperit ca e in Togo. “Ce naiba faci in Togo” am apelat-o pe Facebook. “Voluntariat”… asa ca am rugat-o sa mai imi scrie cate ceva – despre India, despre Togo si despre voluntariat
E usor trecut de miezul noptii si pe terasa ultimului etaj dintr-o oarecare casa, de pe o oarecare strada din Adidogome, se aud inca ritmuri africane de djembe. Pe aleea din fata mai trece grabit cate un zemi-john, femeile isi strang tarabele de mango, dintr-o camera se aude un copil plangand, iar daca nu esti atent te impiedici de rogojini de bambus pe care motaie cate un musteriu toropit de caldura. Ianuarie 2013. E cald. Mai am un pic si adorm, dar inainte vreau sa-ti mai scriu cateva randuri despre de ce ar trebui sa te opresti si sa mirosi trandafirii. Avem timp pentru orice.
40 de zile africane. As putea face asta o viata, imi spun.
Ma uit cu duiosie la momentul in care am ales sa-mi schimb lumea: cu cateva luni in urma, intr-o seara de octombrie, tocmai completam raportul de activitate al unui proiect de voluntariat pe jurnalism in Iordania, care urma sa se termine in cateva zile. O luna in care am batut in lung si-n lat strazile Ammanului in cautare de imagini si povesti, in care am invat sa traiesc frumos intr-o familie de 26 de alti tineri, cu care am calatorit de la Marea Moarta si pana in Wadi Rum in cautarea rasaritului perfect. O stare ciudata de angoasa ma cuprinsese. Ma intorc acasa. Si apoi ce? Ce proiect, in ce colt al lumii, oare cand se va intampla – pur si simplu nu-mi imaginam cum as putea reveni la vechiul stil de viata sedentar, de acasa, unde cea mai mare exaltare e o excursie de 5 zile cu masina undeva in afara tarii, dar nu prea departe, eventual la Nisipurile Aurii, all inclusive, indelung negociata cu insi care se iluzioneaza ca o pauza cuminte de la serviciu le mai poate oferi mult dorita schimbare in viata.
Si apoi s-a intamplat. Fratilor, eu plec in Africa! Care merge cu mine? Un proiect al Comisiei, pe cateva luni in Togo, parea ca e raspunsul la toate intrebarile pe care le aveam asupra viitorului intunecat al revenirii in sanul cald al complacerii de sine de acasa.
Imaginati-va desertul, savanele, tobele, palmierii si oceanul! Acolo e de noi, eu nu mai indur o iarna la minus 30 de grade, cu brazi de plastic si magazine violent decorate de Craciun, care sarbatoresc, mai in gluma, mai in serios, apocalipsa din decembrie. Se aude acolo in spate? Am nevoie de o schimbare!
Africa suna bine – m-am vaccinat in India, cat de rau poate sa fie? Am aflat ca atunci cand ajung in tari dezvoltate invat sa o ajut pe a mea, iar cand soarta ma poarta catre est, spre lumea a treia, invat sa ma bucur de ce am. Ce bine suna, ca la carte! Timpul are sa-mi confirme. Acum am un avion de prins. Ne vedem in primavara, ti-am spus ca mergi cu mine sa ne relaxam la un masaj ayurvedic prin sudul Indiei, sa ne plimbam cu elefantii prin paduri tropicale si sa adormim in tree houses sau sa ne jucam de-a festivalul culorilor Holi cu localnicii din Munnar. Promit ca am sa te invat cum se face un masala chai adevarat si, daca ai curaj, cum sa porti un saree sau dhoti the indian way.
Mama Africa nu mi-a spus cum sa traiesc, ci mi-a aratat. Brutal, ce-i drept: sa ma incred intr-un tanar, care ma trage de mana din multime, in adapostul unei case dintr-un cartier limitrof, in timpul unui protest stradal, sau in spusele unei batrane pe jumate oarba, care ma sfatuieste sa ma spal intr-un lac care vindeca orice boala.
Intr-o saptamana, de cand a inceput aventura africana, increderea ca ii voi supravietui a scazut considerabil. Evenimentele se desfasurau necontrolat in fata mea, asistam la propriul spectacol, fara a avea sansa unei replici. Mi-am pierdut vocea si , odata cu ea, puterea de a ma impotrivi. Au urmat, precipitat, zile in sectia de terapie intensiva, analize peste analize, rauri de glucoza si antibiotoce, intrebari despre antecedentele medicale intr-o franceza/ewe pe care nu o intelegeam nicicum. In izolarea camerei de spital am inteles intr-un tarziu ce se intamplase: pasisem in afara zonei de confort, intr-un loc unde fiecare clipa o traiam ca pentru prima data si nimic din jurul meu nu imi mai era familiar. Esuasem lamentabil in a repeta partitura atent compusa de acasa: „Sunt deschisa la orice va veni in calea mea! Sunt complet deschisa la orice va veni in calea mea!”. Nimic mai departe de adevar. Ignorasem importanta salutului in cultura africana, nu aveam incredere in bunatatea omului de pe strada, eram suspicioasa si precauta la fiecare pas, purtam mereu cu mine teama ca ceva ingrozitor ma pandeste la fiecare colt.
Atunci a fost momentul cand mi-am propus sa nu-mi mai propun nimic. Sa vina ce are de venit. Am sa fiu de acord cu ce imi propui. Am sa fiu de acord cu ce ai sa-mi oferi. Am sa fiu de acord cu ce ai sa iei de la mine. „Nu” trebuie sa dispara – nu pot, nu sunt in stare, nu cred ca e sigur, nu e sanatos, nu e logic.
Astazi ma bucur de clipa asta. De momentul in care ma duc la scoala si elevii mei de la École La Voie no. 3 din Adidogome ma intampina cu Hello Desirée! si nu Hello miss teacher! cand in curte vine o mare de prichindei care ma trage de mana – „yovo, yovo bonsoir!” sau cand la pranz pot sa cobor pana in fata casei si sa-mi iau gogosi proaspat facute in strada de vecina noastra sau sa beau dintr-o nuca de cocos gasita aiurea sub un cocotier din apropiere.
E tarziu si ora de batut la tobe africane e pe terminate. Azi i-am invatat pe copii ce inseamna „harbour”. Pe litere, fiecare, si apoi cu toata clasa – „hɑːrbar”. Maine mergem la ocean, sa traim simplu in colibe pe nisip si sa dormim sub stele.
Viata e un dans intre zi si noapte, intre cald si frig. Care nu se opreste niciodata. Misca-te, cu cat balansul e mai mare, cu atat experienta dansului va fi mai profunda.
Pe Irina o stiu de vreo 14 ani… provenim din si lucram in aceeasi industrie, cea a comunicarii… Evident, asta nu e destul… avem si aceeasi pasiune, calatoriile. Asa ca m-am bucurat cand mi-a spus ca se duce in Kenya in urma unui pont publicat pe blog si m-a bucurat inca si mai mult cand mi-a spus ca i-a placut expeditia si scrie si un articol… despre o tara cu adevarat fascinanta!
“Nimeni nu este singur pe lume” – asa si-a incheiat pledoaria un beach-boy, dupa o discutie de o ora legata de obiceiurile de nunta ale unor triburi din Kenya. O fraza aruncata ca un argument suprem, insotit de un gest de uimire pura in fata aparentei mele neputinte de a intelege un sistem in care obligatiile fata de familie primeaza in fata nevoilor individuale. O idee care sintetizeaza perfect un mod de viata din care nu am reusit insa sa surprind decat o frantura. Precum lucirea unei oglinzi in soare. Suficient de puternic sa te impresioneze si destul de scurt ca iti starneasca curiozitatea. O tara care iti ofera experiente intense, de care te indragostesti fara sa vrei, cu peisaje desprinse parca din reclamele paradiziace si cu oameni plini de caldura.
Hakuna Matata – a fost prima fraza pe care am intalnit-o cand am inceput documentarea legata de o tara despre care nu stiam decat stereotipurile legate de safari si triburile masai. Un concept care se traduce prin „Nicio problema”. Complet fals. Niciunde in lumea asta nu am intalnit oameni mai apasati de saracie. O saracie pe care multi dintre noi nu o pot constientiza, nici macar la nivel conceptual. O stare de fapt care nu le permite sa traiasca fara griji. Dar in care, paradoxal, se declara fericiti…
Totul a inceput in decembrie 2012, cand un post al Imperator Travel anunta tarife promotionale pentru noile destinatii lansate de Turkish Airlines. Un pret foarte bun – 400 de euro TTI (toate taxele incluse) – pentru un zbor Bucuresti-Mombasa. Am cumparat biletele si am inceput documentarea pentru trasee, cazare, transferuri… O „munca” de multe ore petrecute pe diverse forumuri internationale, caci pana acum Kenya nu a fost o destinatie accesibila pentru Romania si informatiile despre ea sunt relativ putin disponibile pe site-urile romanesti.
Astfel incat, la sfarsitul lunii februarie, cand in Bucuresti inca mai ningea sporadic, ne-am imbarcat in aeronava Turkish Airlines cu destinatia Mombasa. Cu un layover de 7 ore in Istanbul intre avioane si o oprire tehnica pe aeroportul din Kilimanjaro, am aterizat in zorii unei zile pe un aeroport mic, extrem de curat si cu niste ofiteri vamali care de abia se trezisera din somn. In timp ce se incheiau la nasturii de la uniforma, imparteau formularele de imigrare si ofereau, binevoitori, asistenta in completarea lor. Si nu au inceput controlul pasapoartelor pana nu s-au asigurat ca toata lumea a completat formularele pentru viza (pentru multe tari, inclusiv Romania, viza se ia direct din aeroport). Intreg procesul a durat maximum o jumatate de ora.
Am plecat apoi spre hotel. Intr-un mini-van, vechi de minimum 20 de ani. De altfel, aproape toate masinile pe care le-am intalnit pe strazi aveau o vechime considerabila. Si am intrat intr-un nor de gaze de esapament. Care provenea, evident, de la multimea de vehicule care circulau zgomotos pe niste drumuri neasteptat de bune.
Ne-am ales ca baza un hotel de 4* (Emrald Resort & Spa) in zona Shanzu Beach, comparabil cu orice resort similar din Turcia. Cand am pasit insa pe plaja acestuia am intalnit o priveliste care iti taia respiratia prin frumusetea ei. O plaja pustie, cu un nisip alb si cu un ocean bleu, transparent, marginita de cocotieri. Fara nicio umbrela ori sezlong, caci este interzisa plasarea acestora pe nisip. Locul lor este pe iarba, la marginea plajei. Iar umbra este furnizata de cocotieri, printre care se alearga familii de maimute. Iar cand existau doritori, un membru al personalului hotelului se urca fara niciun fel de echipament, doar cu ajutorul mainilor si picioarelor (goale) in varful cocotierului, taia cateva nuci de cocos, le reteza capacul si le servea oaspetilor cu un pai infipt artistic in ele. Toate acestea in timp ce un membru al echipei de paza, inarmat cu o prastie, asigura perimetrul actiunii, astfel incat sa nu fie deranjat de maimutele suparate de invadarea teritoriului lor. De altfel, maimutele erau vizitatori permanenti ai camerelor de hotel. Profitau de fiecare usa deschisa pentru a se furisa in camerele oaspetilor si a sterpeli din mancarea acestora.
Majoritatea turistilor pe care i-am intalnit aici erau pensionari, cu o medie de varsta de 65 de ani, care isi petreceau cate 2-3 luni intr-un dolce farniente la umbra cocotierilor. Unul dintre ei, un german, in momentul in care a aflat ca sunt din Romania, mi-a spus nostalgic: „Oh, Eforie Nord, locul in care mi-am petrecut concediile in tineretea mea! Ce amintiri frumoase am din tara ta”.
A urmat apoi nelipsita atractie turistica a tarii, un safari. Al carui pret l-am negociat pe o terasa, langa o sticla de bere, cu doi localnici indrazneti care s-au asezat la masa noastra fara a ne cere permisiunea, si dupa o ora de discutii in care inevitabil a aparut subiectul „aveati voi un fotbalist talentat, unul Gheorghe”, si a trecut prin regimul politic din Kenya, prin credintele religioase ale fiecaruia, prin brandul de tara si evident, prin vreme.
A fost prima data cand mi-am dat seama ca trec printr-un soc cultural. Incercam sa accept ca este perfect normal sa ti se aseze cineva la masa si sa inceapa, natural, o conversatie. De altfel, toti localnicii pe care i-am intalnit aveau aceasta atitudine. Cand te intalnesc, vorbesc cu tine in mod firesc, fara sa conteze ca nu ati fost „formally introduced” J. De altfel, au un sistem in care informatia circula liber, un fel de rai al serviciilor de informatii. Dupa trei zile, toata lumea din zona era la curent cu intreg programul nostru turistic si toti ne ofereau sfaturi, ne cereau feed-back despre locurile vizitate, ne invitau la ei acasa sa le cunoastem familiile, stiau care ne sunt preferintele culinare, cand avem avionul de intoarcere, ne certau ca nu am vizitat magazinele lor, asa cum promisesem cu o zi inainte… Era ireal si putin infricosator. Pana cand am inteles ca informatiile despre turisti ii ajuta sa isi personalizeze oferta fata de acestia. Pentru ca toata lumea, fara exceptie, incerca sa iti vanda ceva. Fie un produs, fie un serviciu. Si stiind, de exemplu, ca ai facut un anumit tur de oras ori un safari, veneau cu o oferta de a te plimba cu barca ori cu tuk-tukul. Incercau sa iti ofere o experienta noua. O cunoastere a consumatorului la un nivel de nemaintalnit de mine pana acum… Daca nu cumparai nimic de la ei, iti cereau sa stai macar de vorba. Sa schimbati informatii. Sau sa le dai un calificativ bun pe TripAdvisor. Sau sa ii recomazi prietenilor tai.
Limba oficiala este swahili. Insa marea majoritate vorbesc engleza si germana. O engleza corecta, care se invata la scoala (invatamantul este obligatoriu si gratuit pana in clasa a VIII-a) si o germana care le permite sa converseze cu turistii, care in marea lor majoritate provin din Germania, Austria, Polonia si Olanda.
Pe baza proximitatii fata de Mombasa, am ales parcul national Tsavo East pentru a intalni animalele. Cu o intindere de 11.800 kilometri patrati care acopera 4% din suprafata totala a Kenyei, Tsavo este una dintre cele mai mari si vizitate rezervatii naturale din lume.
Am plecat in zori de zi. La ora 6:00, Jackson, cel care avea sa ne fie ghid timp de doua zile, s-a prezentat punctual in fata resortului. Un om cu o rabdare exemplara si cu un bun-simt rar intalnit. Avea copii acasa, sase fete, cu varste cuprinse intre patru si 18 ani, pe care le vedea doar de cateva ori pe an, cand isi permitea sa isi ia concediu.
Drumul din Mombasa pana in Tsavo East a durat circa patru ore. Intr-un mini-van de 8 +2 locuri, care intr-un mod evident isi petrecuse tineretea prin anii ’80. La intrebarea mea daca exista aer conditionat, ni s-a raspuns „sigur, deschidem toate geamurile si se face un aer conditionat de toata frumusetea”. Am aflat astfel ca niciuna dintre masinile folosite in safari nu au aer conditionat. Si mi-am dat seama ca gestul reflex de a putea da drumul la aerul conditionat cand te urci intr-o masina este, de fapt, un mare privilegiu. Pe care nu il constientizam. A fost doar inceputul unei experiente spectaculoase.
Soselele catre destinatia noastra erau impecabile. Intrarea in Tsavo East a insemnat o noua premiera. Este ca si cand treci dincolo de ecranul televizorului in timp ce urmaresti un documentar National Geographic. Teoretic stii la ce sa te astepti, insa undeva, in subconstient, experienta iti spune ca documentarele sunt artistic montate pentru a sublinia anumite aspecte. Si constati ca nu este chiar asa. Si nu esti pregatit sa accepti ca familii intregi de elefanti se gasesc la doar cativa metri de tine si nu exista nimic care sa va desparta, ca leul care te ignora flegmatic nu se gaseste in spatele unui gard, ca trebuie sa dai prioritate la traversare strutilor. Am intalnit sute de zebre, elefanti si gazele, zeci de girafe si maimute, cativa hipopotami si lei.
Ne-am petrecut noaptea intr-un lodge din interiorul parcului (Voi Lodge Widelife). Hotelul in sine nu avea nimic spectaculos. Cu exceptia locului in care era situat. Desi era prezentat si vandut ca o locatie de 5*, doar o fire cu adevarat generoasa i-ar fi dat mai mult de 3*. O camera mare, bazic mobilata, nu foarte curata, insa cu o priveliste care iti taia rasuflarea. De oriunde priveai, vedeai un mic lac care reprezenta singura sursa de apa pentru animalele de pe o arie destul de mare. Ceea ce insemna ca tot timpul aveai sub ochi cateva animale care se adapau. Iar singurul lucru care ne despartea de ele consta in doua sarme electrificate. Pe care nici nu le vedeai decat daca le cautai cu mare atentie.
A doua zi am vizitat un sat traditional de masai. Masaii sunt un grup etnic seminomad care traieste in Kenya si nordul Tanzaniei, cu obiceiuri si porturi specifice. De obicei, o comunitate de masai este formata din cateva familii, in cele mai multe cazuri inrudite, si este fundamental patriarhala. Sunt poligami (seful tribului pe care l-am vizitat noi se lauda cu 14 neveste si 50 de copii). Invatatorul satului ne-a facut un tur al acestuia – cred ca in total aveau circa 20 de case , construite din bete infipte in pamant pe care era intins un chirpici format din pamant amestecat cu balega, urina si paie. Inauntrul acestora nu era nimic. O policioara pe care erau aruncate cateva paturi reprezenta dormitorul, bucataria insemna un patrat cu latura de 50-60 cm in care era aprins un foc direct pe pamant si am mai reperat si doua taburete.
Ne-a fost prezentat si „feciorul satului”. Un razboinic mandru, cu pletele pana la mijloc, ce contrasta evident cu toti ceilalti membri ai tribului, care erau rasi in cap (atat barbatii, cat si femeile). Obiceiul este ca toti cei casatoriti sa fie rasi in cap. Ne-am salutat si am plecat mai departe. Apoi am vazut copiii. Ca intr-un cliseu din reportajele cu Angelina Jolie in misiunile UNICEF, m-am trezit cu o ceata de copii care nu voiau altceva decat sa fie langa mine. Incercau timid sa ma atinga, insa nu aveau curaj. Am stat cateva minute de vorba cu ei. De vorba este mult spus. Caci intreaga noastra comunicare a fost mai mult nonverbala. Cateva mangaieri timide din partea mea, cateva imbratisari furate de ei. Si inima mea a ramas definitiv acolo…
Ziua urmatoare a insemnat vizitarea orasului Mombasa. Este cel de al doilea oras ca marime din Kenya si gazduieste peste un milion de locuitori. Un oras frapant, cu munti de gunoaie la marginea drumurilor, cu ansambluri rezidentiale care semanau cu blocurile noastre de patru etaje din cartierele marginase ale Bucurestiului. Inconjurate de garduri de 3 metri incoronate cu sarma electrificata si paznic inarmat la poarta. Cu mirosuri cateodata imbietoare, alteori de nesuportat, cu explozii de culori de la plantele care se gasesc peste tot, cu claxoane grabite acompaniate de strigatele vanzatorilor ambulanti. Cu bilboarduri imense cu reclame la Lenor, Pampers si Vodafone alaturi de oamenii care asteptau resemnati la portile fabricilor sa fie alesi ca muncitori cu ziua. O forfota continua, un pot-pourri de arome, culori si sunete care fascineaza.
Asta a fost Kenya pe care am cunoscut-o eu. Deocamdata. O tara cu oameni extrem de saraci. Si extrem de pozitivi totodata. O tara care nu te lasa indiferent. Poate sa iti placa sau nu, insa, oricum ar fi, iti atinge o bucatica din suflet.
Jambo bwana! (Salut, domnule!)
Extra- info
Kenya nu este o destinatie ieftina. Desi asa ar parea la prima vedere vazand nivelul de trai al locuitorilor ei, cand faci un bilant al cheltuielilor ajungi la sume destul de consistente. Si asta deoarece turismul este una dintre principalele surse de venit ale tarii. Si orice venit trebuie maximizat…
In afara cheltuielilor programate, exista o cultura a tips-ului extrem de rafinata. Bacsisiul este asteptat sau chiar solicitat in mod direct de cele mai multe ori. Acesta variaza intre 1 si 2 dolari pentru fiecare serviciu primit: chelnerului, de fiecare data cand iti aduce bautura, celui care te conduce la masa, baiatului care aduce prosoapele la piscina, celui care cara bagajele, celor de la receptie… absolut toti asteapta ceva in mod constant. Daca bacsisul nu era suficient, in ziua urmatoare observai o evidenta degradare a calitatii serviciului oferit.
Am incercat de cateva ori sa mancam la restaurantele locale. Mancarea nu avea pretul afisat, plateam la sfarsit o suma scrisa cu pixul pe un colt de hartie, suma care depindea de culoarea pielii noastre. O masa pentru doua persoane constand in clasicele portii de pui cu cartofi prajiti, doua salate si doua beri locale costa circa 25-30 USD, la care, evident, trebuia adaugat un tips de 10%.
Am vizitat si un mic supermarket, unde preturile erau afisate la raft. Si pareau comparabile sau chiar mai mari decat cele de pe la noi. De exemplu, o sticla de Coca-Cola 500 ml = 1,3 USD. O ciocolata Ritter Sport 100 g = 3,5 USD.
Alte cheltuieli:
Vaccinuri – pentru febra galbena si febra tifoida – 200 lei/vaccin la Institutul de Boli Infectioase Victor Babes
O stiti pe Desiree… A mai scris la mine pe blog despre experientele ei din India, iar recent, a fost intr-un program de voluntariat in Togo. Iar articolul de azi este unul special… poate n-ati auzit de Ekpui, dar in mod cert, ati auzit despre practicile voodoo din Africa si America Centrala… ei bine, hai sa vedem experientele lui Desiree in tara cunoscuta de unii si drept “tara voodoo” – Togo, dar si despre viata rurala din aceasta tara.
Ekpui e aruncat undeva pe malul lacului Togo, intre o bruma de cocotieri si zeci de casute de beton recent construite de noul sef al satului cu ambitii capitaliste, care percepe o taxa de vizitare fiecarui strain care paseste in regatul lui. Mai la dreapta, pe o colina, sta cocotata o umbra de casa. Abrupt, tarmul musca din ea, lasand urme adanci. Un pescar pe-o luntre isi impinge soarta in larg. Aici, masa inseamna cativa pesti piperniciti si, daca ai rabdare si-o plasa buna, creveti cat sa-ti ajunga pe-o masea. Aici oamenii nu s-au nascut cu o lingurita de argint in mana, viata e grea, se naste cine vrea, traieste cine poate. Pamantul, apa si cerul le sunt martori; traiesc de pe o zi pe alta, in voia sortii. Si fiecare zi e o lupta. Cativa o castiga, multi o pierd.
Dimineata devreme, cu ghiozdanele pline de planuri si trasee, am plecat spre primul sat african din lunga noastra expeditie. Expeditie in tara care odata a purtat stigmatul de coasta a sclavilor pentru vasele europenilor avizi de capete pe care sa le jongleze dupa bunul-plac.
Beaugar a insistat ca satul uneia dintre bunicile lui, care e inca in viata, e peste poate de frumos, un loc unde traditiile voodoo sunt inca in floare si unde lacul din fata casei are puteri miraculoase de vindecare. Cum starea mea de sanatate se subrezea pe zi ce trece, am decis ca e o buna ocazie sa dam curs invitatiei si sa incercam metode alternative de a ne acomoda la noul trai pe continent.
La drept vorbind, imi doream sa ajung cat mai aproape de salbaticia Africii, de locurile inca neinghitite de turisti, de simplitatea unei zile lungi si calde, de rutina unor oameni care nu se grabesc nicaieri.
Patru in spate, doi in fata. Asta e regula taximetrelor togoleze. Pe noi ne amuza aranjamentul si dupa aproape o luna petrecuta pe aici deja ni se parea un fapt perfect normal. Dupa cateva ore bune de mers prin cele mai fierbinti ore ale asa-zisei ierni africane – ajungem in Vogan. In fiecare vineri, la Vogan se organizeaza o piata de fetisuri, ascunsa undeva la periferia unui bazar in care ai sa gasesti orice numai ananas nu: banane, faina, cola cu gheata la punga, gaini, materiale textile, macete si evantaie din paie.
Cascam gura in dreapta si-n stanga, in timp ce Beaugar isi face, dibace, loc printre aleile labirintice ale bazarului. Cu toate ca nu par a fi deranjati de prezenta noastra inopinata, e evident ca principala atractie a targului e grupul celor patru albi usor zapaciti de toropeala si de zarva generala. Ajunsi in mijlocul pietei de fetisuri, ne cuprinde un fior straniu – sute de capete de animale zaceau inerte pe cearsafuri la picioarele noastre. Un supermarket sinistru de mortaciuni aprovizionat din belsug cu vulturi, capete de broaste-testoase si cranii schimonosite de maimute, labe de tigri albi, piei de sarpe, cozi blonde de cai, lilieci si statuete grotesti din lemn.
Un amestec de curiozitate si greata ma face sa scot camera si sa ma apropii de obscenele tarabe, dar sunt oprita numaidecat: Fotografiile sunt permise numai celor care cumpara, altfel … stergeti-o de aici! Beaugar incearca sa-l convinga ca facem un documentar, ca suntem voluntari, ca n-avem un sfant in buzunar – vanzatorul nu se lasa deloc induplecat. Ma resemnez, dau sa plec, dar sortii lucrasera pentru mine, astfel ca, pentru o taxa simbolica (?!), mi se permite sa-mi dau frau liber impulsului creativ.
Cateva cadre mai tarziu si ceva mai putin entuziasm, ne aciuam la umbra singurei terase din imprejurimi. O cladire ponosita, perfect camuflata in peisajul desertic, isi deschide scartaind poarta catre o curte interioara cu opt mese si tot atatea randuri de banci. Scurt si la obiect: bere (Guinness si Eku), Youki de mere si cam atat. Bonus primim cate un cub de gheata si o scrumiera.
De doua zile conjunctivita s-a agravat si fiecare clipit e o provocare, ar trebui sa stau intr-un mediu steril imbibat de picaturi oculare numarate, dar asta e ultima mea grija. Am convingerea ca vindecarea vine din interior sau, ma rog, de la bunica-vraci care ne asteapta in Ekpui. I-am cumparat faina si ierburi ca sa ne pregateasca un akume de bun venit la cina, seara cand vom ajunge acolo.
Ne terminam berile, sucurile, pozele si rasetele si pornim spre sat. Mai avem cateva zeci de kilometri si trebuie sa ne targuim iar drumul pana acolo. Cu greu, oprim un zemi john, el mai opreste doi, iar eu mai agat unul si iata-ne gonind prin praf si paduri tropicale catre Ekpui.
Bunica trebaluieste prin curte, vantul adie usor printre cocotierii de pe plaja, Aboy – un flacau de vreo 12 ani ne ia rucsacurile din carca si Beaugar ne prezinta, tantos, curiosilor de dupa gard. Ne cazam rapid in camera de oaspeti, care, spre nedumerirea noastra, nu are nici macar vreo saltea ratacita, ci doar o masa si cateva fotolii de lemn care, cu greu, ar suplini functia de pat improvizat. Facem cumva. Om vedea noi mai tarziu, hai sa ne aruncam nitel in apa, sa ne mai treaca naduful, ca zau mi-a ajuns pana la ora asta!
Infasurata doar intr-un sarong alb care-i acopera partea de jos a corpului, cu ochi blajini si maini muncite, bunica poarta cu mandrie cicatricele care-i cresteaza adanc obrajii – semn distinctiv al tribului ewe din care provine, avand o profunda semnificatie spirituala la nivel de protectie, onoare si frumusete.
Ne apropiem fara prea multe protocoale, nu e loc de conversatie plicticoasa de convenienta, ci doar de un zambet si de voie buna. Se uita cu atentie la ochii mei bolnavi, imi cere un flacon din plastic si imi promite ca pana maine licoarea vindecatoare e gata. „… Si neaparat sa te scufunzi in lac. Apa o sa te curate de toate relele.” Imi trec prin minte paragrafele din prospectul picaturilor portocalii – infectie fungica permaneta – suprainfectare – prurit si hipersensibilitate – dar imi trece repede. Mi-am promis ca voi incerca ce-mi va veni in cale, acum e timpul s-o demonstrez.
O data, de doua ori, hey, nu glumea deloc bunica cand zicea ca … Deja ma simt mai bine. Plutesc vreo ora pana ma satur, Beaugar rade de stangaciile mele de inotator si neinitiata in tainele remediilor tribale si, pe nesimtite, soarele a disparut.
De pe la 8 am adormit pe plaja. Ni s-a facut brusc frig si am fugit in camera bunicii. Acolo, caldura mare, tantari si tot felul de sunete dubioase dinspre micul templu voodoo din curte. Nu pot sa inchid un ochi. Inca nu e dimineata? Pe la miezul noptii mi se parea ca trecuse o vesnicie. Decid sa ma aventurez in curte, cu doua perne pe post de saltea. Beaugar era deja acolo. Radem putin, fumez incet si ma intind. E cerul spuzit de stele. Ochii imi sunt grei, ma gandesc la o baie in lac, sa ma spal de sudoare si pacate, dar mi-e frica de Mami Wata, pe jumate femeie, pe jumate sarpe, care se arata noaptea si te poarta departe, departe sub ape, intr-o alta lume, pentru cine stie cat timp. Beaugar doarme. Ii aud respiratia grea. Incet, incet, plec si eu.
La 6 ne trezim. Radem zgomotos – cine ia prima galeata de apa la dus, unde is cheile de la singura toaleta din sat, Ina, maturi tu camera bunicii, da? – eu fac rost de nuci de cocos sa bem pana ni se umplu burtile si uitam ca nu am mai mancat o masa normala de cand am aterizat in Africa. Bine? Bine! Ajungem pe plaja unde spectacolul deja incepuse – mogaldete cu burtile mari fac orice sa ne atraga atentia – pozeaza, danseaza, urla si fac tumbe. Se joaca si fiecare miscare e studiata. Poate el e urmatorul care va declansa un click. Click, click, click, ii trag in cadre pe fiecare in parte. Unuia ii lipseste laba piciorului. Se tavaleste pe jos de ras. Doi, mai curajosi, se posteaza in fata mea si ma analizeaza in detaliu. Vorbesc in ewe si le raspund in romana, dar ne intelegem. Vor sa vada ce fotografii am facut. Le arat, se amuza si se simt peste masura de creativi. Doua coji de mango si cadrul perfect. Click! Ai mei sunteti! La cativa metri, ceilalti fug de-a lungul si de-a latul plajei. Ei, gainile, ratele si nisipul. Ca intr-un carusel. In fata mea, o familie constiincioasa de rate se infrupta hulpav din resturile de coji de cocos. Toata lumea e la datorie. Femeile pe jumate goale isi spala rufele direct in lac, copiii isi fac temele sau mai dau lenes o pagina din manual, altii chicotesc infundat, cineva bate toba, iar eu las camera din mana si ma tolanesc la umbra. Se anunta zile bune. Buna dimineata! Azi e o zi perfecta de plaja.
Piata de fetisuri – capete de maimuta,
… cozi blonde,
… sacrificii mai scumpe in numele voodoo,
Europence in piata de fetisuri voodoo Vogan
Impartiti o Cola la punga ?
Vogan inseamna si relaxare pe terasa, nu numai capete de maimuta
Cum ziceam si ieri, provocarea celor de la Heineken mi-a dat idei de articole… pe unele le aveam undeva in minte mai demult, dar, pentru un motiv sau altul, nu am ajuns sa le mai pun pe hartie… Si daca, in general, scriu despre o destinatie sau un hotel sau o linie aeriana, astazi m-am gandit sa pun pe hartie cateva amintiri disparate din diverse locuri ale lumii in care a trebuit sa ma descurc.
Atunci cand calatoresti, mai ales independent, chiar daca ti-ai facut o planificare cat de cat riguroasa inainte de plecare, tot te vei lovi de anumite probleme. Iar, uneori, trebuie sa fii putin inventiv pentru a le rezolva… Fie gasesti un mijloc de transport neobisnuit sau la care nu te-ai gandit, fie rezolvi o posibila amenintare ori gasesti ceva de mancare… iar “meniul” de situatii cu care te poti confrunta este nelimitat. Trebuie doar sa te gandesti putin, sa vii cu o solutie sau sa apelezi la altii, fie ca sunt localnici sau straini… Dar hai sa nu teoretizez prea mult si sa ma apuc de povestiri.
Cairo, Egipt. Era a doua oara cand ieseam din Europa. Cu un an inainte fusesem in Maroc si invatasem destul de multe despre cum sa calatoresti intr-un stat musulman nord-african. Asa ca m-am pregatit de calatorie cu multa minutiozitate – am invatat cifrele folosite de arabi (desi noi numim cifrele folosite de europeni ca fiind “cifre arabe”, arabii folosesc alte cifre), am citit carti intregi despre Islam si chiar am invatat Shadah – confesiunea de credinta pe care musulmanii trebuie sa o recite la fiecare rugaciune „Lā ilāha ʾillā l-Lāh, Muḥammadur rasūlu l-Lāh” (“Nu exista zeu decat Dumnezeu, iar Mohamed este mesagerul lui Dumnezeu”). Eram o trupa de cinci prieteni – trei romani si doi portughezi, care urmau sa petreaca aproape 4 saptamani in Egipt si Iordania – mai ales in Egipt. Primii patru plecasera de vineri seara, eu plecam singur o seara mai tarziu, cu Taromul, pentru ca aveam destule mile pe programul de fidelizare al Tarom (Smart Miles, intre timp, Taromul a fost integrat in programul Flying Blue al Air France – KLM) si puteam sa zbor fara sa platesc biletul.
Ca si acum, zborurile spre Cairo erau pe timp de noapte – aterizai undeva pe la 2-3 noaptea in Cairo. Zborul a fost OK, nimic memorabil, exceptand survolarea piramidelor superb luminate noaptea si a centrului plin de lumini al orasului Cairo… Ajung in aeroport, niste cladiri mari, goale si vag luminate de niste neoane chioare. Imi iau bagajul, trec de controlul pasapoarte si ies pe usa aeroportului, in lumea dezlantuita a soferilor de taxi – “Unde mergi?”… “In centru, langa Tahrir Square”. “100 de lire” vine prima oferta. Citisem pe forumul lui Lonely Planet ca pretul corect este in jur de 20 de lire. “No way, 15 lire” contraofertez. Soferii rad. Rad si eu “In 20 de minute vine autobuzul si merg in centru pentru cativa piastri”. Pana la urma ajung la o concluzie cu un sofer – 30 de lire. Il urmez in parcarea aflata in semiobscuritate si ma urc intr-o Lada matusalemica ce imi aduce aminte de filmele cu Fred si Barney – podeaua masinii este perforata.
Oricat ar fi fost masina de daramata, baiatul o gonea… intra cu grija in intersectie cand lumina semaforului era verde si gonea la maximum pe rosu. La astia or fi culorile pe dos. Evident, nu aprindea farurile de la masina. Credeam ca nu mai are becuri, dar avea, le aprindea la maximum doar cand venea o alta masina din fata. Aveam sa aflu ca legenda urbana era ca sa economiseasca bateria. Intr-un final glorios, ajungem in fata blocului care adapostea Pensione Roma – pensiunea mult laudata in Lonely Planet si nu numai, situata intr-un bloc din acelea construite in anii ‘30 si batut de tot nisipul si soarele desertului… Dar, la ora aceea din noapte, cand lumina picase in cam tot cartierul, iar strazile erau luminate de luna, blocurile pareau mai degraba niste monstri negri si putin inspaimantatori. Din aeroport si pana in oras, soferul nu scosese niciun cuvant… unde erau volubilii si simpaticii marocani?
Lada opreste. “Aici e” imi spune sec soferul… Si imi arata silueta unuia dintre aceste blocuri intunecate. Apoi, schimba tonul, devenind amenintator… “Dar e mai bine sa imi dai 50 de lire.” Primul impuls, evident, sa-i zic nu… In cateva secunde, ma decid sa imi folosesc cunostintele de religie… Pun mana la inima (inseamna ca spun adevarul in limbajul corpului local si incerc sa vorbesc in stilul regretatului Iosif Sava – o voce grava, profunda, plina de intelepciune… Rostesc „Lā ʾilāha ʾillā l-Lāh, Muḥammadur rasūlu l-Lāh”. Ridic mainile spre cer. Apoi ma intorc cu capul spre sofer si ii spun “Bine, iti voi da 50 de lire, dar Allah este martorul meu ca ne-am inteles ca iti dau 30 de lire. Eu iti voi da acesti bani, dar profetul Mohamed, Peace Be Upon Him, a vazut intelegerea noastra si sa stii ca tu esti un mincinos si escroc (lier and cheater). Eu iti voi da acesti bani, dar sufletul tau va arde in Gheena (iadul)”… Si am incheiat repetand ca nu exista Dumnezeu decat Dumnezeu si Mohamed este trimisul lui… Au urmat cateva secunde de liniste profunda. Soferul a deschis brusc usa si a iesit. Am iesit si eu. A deschis portbagajul, mi-a aruncat rucsacul langa trotuar si a demarat in viteza. Nu a mai dorit nicio lira. Cred ca s-a dus direct la moschee pentru a se ruga.
Varanasi, India. Cativa ani mai tarziu. De data asta eram trei – eu si inca doua tipe. Planul era sa plecam de la Varanasi spre Khajuraho cu trenul (tren de noapte pana intr-o localitate al carei nume nu mi-l mai reamintesc si de acolo mai departe cu autobuzul). Dupa haosul pe care l-am intalnit in gara de la Delhi, m-am gandit sa mizez pe cei de la hotel. Cumplita eroare… Desi au zambit ca toti indienii “Yes, Sir”, evident ca nu au facut nimic. Pe de alta parte, fetele venisera dupa o odisee traumatizanta de vreo 16 ore intr-una dintre numeroasele clase a II-a dintr-un tren indian, ca nu mai voiau tren pentru nimic in lume… In seara respectiva trebuia sa parasim Varanasi… Intre fetele care chiraiau ca “nu vom mai calca in vreun tren in India” si receptionerul tamp, singura solutie parea o masina. “Yes, Sir” a fost raspunsul celor de la receptie. Va oferim o masina Ambassador la pretul de 4.000 de rupii (in jur de 100-120 de euro). Ambassador este copia indiana a unei masini englezesti din anii ‘40–’50. Asa ca am iesit pe strada… mai mult ca sa ma gandesc in liniste si sa caut o optiune. Probabil, ne-ar fi trebuit vreo zi intreaga sa ajungem cu Ambassadorul la Khajuraho.
In timp ce ma plimbam pe strada, vine un mustacios la mine. Nu stiu de ce, dar am simtit ca pare competent. Asa ca-i raspund la “Hello, Sir, where from” pe care il auzisem deja de sute de ori. Il iau insa direct “Am nevoie de un jeep la 4.000 de rupii sa ma duca in seara asta la Khajuraho”. “Yes, Sir, dar nu poate fi un jeep, ci o Tata Sumo”. “Ce e Tata Sumo?”… Pai, e un jeep, dar un jeep indian. Ma rog, un 4×4 indian. Sigur, nicio problema. Pana la urma discutam afacerea pana la capat. De fapt, tipul are un magazin de matasuri, Varanasi fiind capitala matasii in India. Eu ii aduc fetele la showroom, dar fara sa vin cu o ricsa… “Astfel pot sa-ti dau cele mai bune preturi, altfel trebuie sa platesc comision la ricsa-wallah.” Iar el promite ca pana la ora 4 sa am o Tata Sumo gata de calatorie. Ma uit la ceas. E ora 1:30. OK, s-o vedem si pe asta, pare unica posibilitate.
Le aduc pe fete la magazinul de matasuri, dupa ce driblam toti ricsarii de pe drum, si le las in mijlocul unei nebunii de culori… Tipul este si un salesman desavarsit, iar la atingerea lui, matasea se unduieste innebunitor cu o miscare hipnotica… iar eu pendulez intre hotel si magazinul de matasuri sa vad si ce au gasit cei de la hotel. Au gasit un Ambassador cam prapadit pe care il las in rezerva.
Intre timp, reapar si fetele cu sacosele pline… vanzarea de matase in India este un ritual de magie, hipnotic prin felul in care vanzatorul isi expune marfa… Iar sahibele pica de cele mai multe ori in mreaja… Dar sa-l vedem si la capitolul masini. Stam in gradina, bem un ceai, iar eu stau ca pe ghimpi. Se face ora 4 fix si, cu o promptitudine atat de neindiana, mustaciosul apare in gradina. Are nu una, ci vreo patru masini, toate Tata Sumo, toate albe, toate aratand perfect. Si toate 4.000 de rupii! Vanzatorul de matase incepe sa se uite la ele, ridica usor capota, se baga sub masina, mai da o cheie… Pana la urma ia decizia finala, indicandu-mi o masina… Aceea este cea mai buna sa va duca la Khajuraho!
Va urma un drum epic pe soselele pline de gropi si de tiruri impopotonate ca niste temple hinduse care par sa se infiga cu cele 30 de tone ale lor direct in masina… dar in ultima clipa ne evita si ritualul este urmat inca o data, de zeci de ori, de sute de ori. Orice se poate misca e pe sosea – biciclete, pietoni, vaci sfinte, caini latratori, tiruri cu lumini ca bradul de Craciun…
Ajungem in cele din urma intr-un sat fara nume, unde langa un canton troneaza o bariera. Soferul se da jos, se duce la o fereastra si incepe sa parlamenteze ceva… Hmmm… Dupa o vreme apare cam disperat si imi spune ca sunt probleme. Cobor din masina. Aflu ca ne aflam la granite dintre statele indiene Uttar Pradesh si Madhya Pradesh. Si cica nu avem hartiile sa trecem dincolo. Iar Khajuraho e dincolo…
Intru in canton… Aici, intru direct intr-o sceneta demna de Bollywood. Sunt invitat la masa de catre oficialitatile cantonului cu bariera – seful in uniforma, gras, cu o atitudine de jupan nu stie o boaba de engleza intr-o tara in care pana si maturatorii de strada pot ingaima cateva propozitii. Adjunctul, agil, rapid, se misca de doua ori in jurul sefului caruia ii zambeste incontinuu (si mie, de asemenea), urla la subordonati si soferi. Apoi se intoarce spre noi (adica eu si sefu’) si ofteaza disperat “Niste idioti, dom’le, niste idioti”. Stie engleza, asa ca e si traducatorul sefului.
Incepem sa discutam despre vreme, despre cat de frumoasa este India, despre Romania, unde e situata etc. Apar prajiturile, mancarurile condimentate, apa. Le spun ca sunt doua doamne in masina, asa ca primesc incuviintarea sa le invit… Nici nu ma apropii de usa, ca aceasta se deschide brusc. Evident, nu sunt automate, dar are parte de un usier bine antrenat sa simta orice urma de pasi. Aduc fetele la tratative.
Mancam, ne uitam cu interes la un calendar unde se afla poze cu cele mai frumoase monumente indiene – Taj Mahal, Palatul Vanturilor, Hampi etc. “Aici ne ducem, aici, nu” ii spun la fiecare poza. Toti din incapere se uita vrajiti la poze ca si cum le-ar fi vazut pentru prima oara, desi calendarul e de doi ani. Conchidem la unison – “India is such a beautiful country”.
A trecut mai bine de o ora si intre timp am atins si problema de ce ne aflam in ospetie la bariera. Pentru ca masina nu are autorizatie sa transporte turisti si in Madhya Pradesh, statul invecinat. Le explic ca in Europa poti sa calatoresti pe unde vrei, cum vrei, cu ce vrei si toate lumea e surprinsa. Pana la urma, dupa ce mai trece vreo ora, soferii apar cu ceva hartie scoasa Dumnezeu stie de unde, nici aia nu e buna, dar seful e marinimos. Am fost simpatici, le-am aratat poze cu India care zac in biroul lor de cine stie cat timp, am mancat impreuna, ne lasa sa plecam mai departe. Namaste!
Bucuria de a traversa granite UP-MP s-a transformat imediat intr-o incercare demna de vreun James Bond. Daca in Uttar Pradesh drumurile erau proaste si aglomerate, in Madhya Pradesh acestea lipsesc cu desarvarsire! Ma rog, pe harti si oficial, drumurile nationale sunt asfaltate, in realitate, asfaltul s-a transformat cel mai probabil in conturi bancare in Dubai, in vile si automobile, pentru ca se pare ca niciun gram de asfalt nu s-a asezat niciodata pe mandrul drum national. Ii zic soferului sa conduca pe camp. Drumul e mai lin decat pe sosea, dar se termina brusc… nu prea poti conduce masina prin orezariile oamenilor… Asa ca, dupa aproape 12 ore de mers (inclusiv vreo 2 ore la granite), am ajuns in puterea noptii la Khajuraho, satul faimos pentru templele erotice… M-am prabusit in pat cu satisfactia ca totusi ne-am descurcat. Era 4 dimineata, ora la care ar fi trebuit sa fi ajuns cu trenul in Patna sau Satna sau cum se numea statia si de acolo urma sa luam un autobuz… Oricum, a fost mai bine cu Tata Sumo .
In peregrinarile voastre, v-ati ciocnit de probleme, de momente in care v-ati simtit amenintati sau vi se parea ca s-a infundat drumul? Daca da, imi spuneti si mie povestea voastra si cum ati rezolvat-o? Uite, chiar aici dedesubt, la comentarii .
Vanzatorul de matasuri, aranjator de rent-a-car
Sa bagam putere in Tata Sumo !
Soseaua era cam goala aici, asa ca am putut sa fac o poza
Eram inca vesel… nu stiam ca ajungem cu mult dupa miezul noptii
Nu prea am poze de la intamplarea din Egipt… dar in schimb cam asta se vedea ziua pe geamul Pensiunii Roma
Africa de Sud – the final frontier. Africa este un continent pe care, daca il vezi, iti vei dori sa te intorci… In zona francofona e denumit mal d’Afrique. Anglofonii mai putin subtili si poeti decat francofonii nu i-au dat niciun nume, dar orisicat… cine se duce in Africa doreste sa se intoarca. Ce atrage? Peisajele absolute uimitoare, zambetul oamenilor, fauna inca bogata. De ce nu se duc insa mai multi calatori? Preturile si, eventual, siguranta.
Multi spun ca Africa de Sud este cea mai frumoasa tara din lume. Am fost doar la Johannesburg, de fapt, nici macar in Johannesburg, ci in suburbia nordica, devenita un oras in toata puterea cuvantului – Sandton. Dar nu Johannsburgul defineste Africa de Sud… Nelson Mandela a venit cu ideea ca Africa de Sud este natiunea-urcubeu, un mozaic de nationalitati si limbi… de asemenea este si tara-curcubeu, are atatea lucruri de facut, de experimentat, de vazut, de trait.
De aceea va invit din nou sa mergem impreuna in Africa de Sud. Avem foarte multe de facut acolo… In primul rand, ajungem in Cape Town, cel mai cool oras al Africii de Sud. Aici, ai foarte multe lucruri de facut – vizitarea orasului (este unul dintre cele mai safe din aceasta tara), magazine, dar vom vedea si pinguinii si Capul Bunei Sperante – capatul continentului african, acolo unde se intalneste Atlanticul cu Oceanul Indian.
Africa de Sud este faimoasa in intreaga lume pentru vin. Iar marile plantatii de struguri se afla mai ales in zona Capului… asa ca intr-o zi avem fie optiunea de a mai ramane in Cape Town, fie de a merge in Winelands, in orasele olandeze unde se afla cele mai faimoase case producatoare de vin.
Dupa zona Cape Town, vom “sari” pana in Zululand, tara zulusilor, poporul care a rezistat cel mai mult colonistilor olandezi si englezi… Dar nu ne vom duce sa ne batem cu zulusii, ci pentru o prima partida de safari in parcul national Hluhluwe – Umfolozi. Aici, se afla cinci dintre animalele reprezentative pentru continentul negru – leu, leopard, elefant, hipopotam si bivol. Si pentru ca Africa inseamna in primul rand salbaticie, ne vom continua drumul prin Regatul Swaziland, unul dintre putinele regate africane ramase independente (celalalt e Lesotho) spre Kruger National Park, vizitand alte parcuri nationale.
Apoi, vom ajunge in Johannesburg. Aici, aveti doua alegeri – fie ramaneti in marea metropola sud-africana, dar in fiecare zi aveti la dispozitie o excursie optionala, fie zburam spre marea cascada Victoria, una dintre cele mai frumoase cascade din lume, aflata la granita dintre Zambia si Zimbabwe. Odata ajunsi in Zimbabwe, vom vizita aceasta fascinanta cascada, dar vom merge o zi si in Botswana pentru a vedea Parcul National Chobe, o delta de altfel, pentru un safari partial pe apa in cautare de hipopotami si crocodili.
O sa ma intrebati cat costa. O vacanta in Africa e scumpa. Da, pare ciudat, o vacanta pe cel mai sarac continent este scumpa, dar asta este adevarul. In Africa, localnicii nu calatoresc, de altfel li se par chiar ciudati wuzungu (albii) care vin sa vada elefanti, lei si cascade. Nu prea inteleg de ce ei calatoresc. De aceea, Africa nu are un turism de masa ca Asia. In Asia, localnicii misuna peste tot, oriunde te duci, te vei lovi de cohorte intregi de chinezi, japonezi, thailandezi, filipinezi si chiar si dintre cei mai saraci asiatici, toti vor sa calatoreasca. Asta nu se intampla in Africa. Daca, in Asia, vei gasi mii de hoteluri in marile destinatii turistice la preturi gandite si pentru asiatici, in Africa, voiajatul este o activitate doar pentru cei bogati. Cum spuneam, exista mai multe optiuni… tarifele incep de la 3.000 de euro si pot exista variatiuni in functie de alegerea “numai Africa de Sud” si “Africa de Sud + Cascadele Victoria”, daca vreti supliment de single etc. etc. Aruncati o privire aici pentru preturi (apasati butonul tarife).
Pe acelasi link, puteti afla si programul complet, zborurile si alte informatii. A… sa nu uit, o alta informatie vitala. Cand e turul … pai cand este cald si bine in Africa de Sud si a venit vara Adica 21 noiembrie – 5 decembrie.
Sincer, nu mi-a parut bine ca am plecat. Ma obisnuisem cu hotelul Constance, cu briza de dimineata si cu roua de pe gazonul din fata camerei, cand calcam descult in drum spre piscina… Dar the show must go on si astazi vom traversa pentru prima oara Mauritius – de la est la vest, oprindu-ne in drum ici si acolo, pentru a descoperi cateva obiective turistice de-a lungul insulei.
Nici n-am pornit bine ca am si oprit in fata unui hotel – One & Only, aflat la doi pasi de resedinta noastra. Dupa turul si pozele de rigoare, am plecat mai departe in drum spre Pamplemousse, un oras aflat cam in centrul insulei, dar faimos pentru gradina botanica care poarta numele parintelui patriei – Sir Seewoosagur Ramgoolam (cunoscut si sub numele mult mai usor de retinut de SSR), cel care a condus Mauritius spre independenta din 1968 (a fost atat Chief Minister sub britanici cand a si fost innobilat, cat si prim-ministru si, spre sfarsitul vietii, guvernator general dupa independenta), fiind acel lider vizionar care a propulsat Mauritius spre prosperitate – a trasat linia directoare economica de diversificare a economiei, a introdus sistemul de sanatate gratuit, sistemul scolar gratuit si obligatoriu si a introdus sistemul de pensii. Fiul sau, dr. Navin Ramgoolam, este actualul prim-ministru al insulei. De altfel, numeroase alte institutii poarta numele sau, inclusiv aeroportul international care deserveste Mauritius.
Dar sa lasam putin istoria si sa luam la pas gradina botanica SSR din Pamplemousse. Inainte de a ajunge in Mauritius, nu am avut timp sa citesc prea multe despre insula (am citit Lonely Planetul in avion), dar, in mod cert, imi ramasese in minte ca e musai sa vad Gradina Botanica pentru ca este unul dintre obiectivele obligatoriu de vazut. Si cum am mai vazut gradini botanice prin zone tropicale (gen Thailanda, Singapore, Malaysia), adevarate nebunii de culori, cu mii de flori de toate culorile, ma asteptam ca si aici, in Mauritius, sa fiu incantat de o feerie multicolora. Ei bine, spre marea mea surpriza, nu a fost cazul! Gradina botanica (se pare ca una dintre cele mai vechi din emisfera sudica) dispune de o colectie de arbori impresionanti (inclusiv faimosii bodi tree cu niste radacini superstufoase), dar mai slabut la capitolul flori. Umblam pe alei, in cea mai calduroasa zi de care am beneficiat aici, si cautam cu asiduitate acel colt de rai cu flori … am gasit cateva colturi, nu foarte impresionante… e drept, mai erau si niste iazuri cu flori de lotus, superbele flori ale budismului, dar departe de explozia de culori asteptata. E drept, e greu sa te redresezi cand esti putin dezamagit, dar pana la urma m-am redresat… m-au impresionat aleile cu baobabi, cu palmieri (care se afla printre copacii mei favoriti) si sunetul tufisurilor impresionante de bambus. Intr-un colt, am descoperit si un memorial dedicat lui SSR (aici erau flori ), dar si cateva vietuitoare – o colectie de broaste-testoase masive care se ascunsesera in carapace si la umbra de arsita amiezii si niste caprioare de Java care tocmai erau hranite. Si ca sa dau informatia completa, gradina botanica poate fi vizitata lejer daca iei autobuzul din capitala Port Louis, iar biletul de intrare costa 200 de rupee (5 euro). Nu mi se pare un pret imens si parca inchid un ochi vazand ca localnicii platesc doar 25 de rupee (0,60 euro).
Urmatorul obiectiv pe agenda era la vreo 10 minute… eram pe insula trestiei de zahar, iar generatii intregi de mauritieni au fost hraniti din zahar (nu cu zahar, din zahar! ), asa ca nu puteam sa ratam sa vizitam o fabrica de zahar transformata intr-un muzeu – L’Aventure du Sucre. Intrarea aici e ceva mai scumpa – 350 de rupee (8,75 euro), dar e si un muzeu mai spectaculos. Initial, ne-am dus direct spre fosta fabrica transformata in muzeu, dar am fost deturnati de ghida sa luam pranzul. Iar cel mai spectaculos a fost finalul, la ceai, cand ospatarul ne-a adus o tavita cu patru tipuri de zahar – mai vanilate, cu gust de fructe, un gust cu adevarat exotic!
Dupa masa, am intrat si am descoperit o hala imensa industriala, dar care acum gazduia un muzeu chiar foarte bine realizat! Si pentru ca istoria insulei se suprapune, practic, pe istoria trestiei de zahar, pe langa partea tehnica de masinarii si fieratanii, descoperind si povestea succesivilor stapani ai insulei si a popoarelor care s-au asezat aici, creand o societate cu adevarat unica.
Poate nu am spus de la inceput, dar unul dintre cele mai fascinante lucruri din Mauritius este populatia – ganditi-va ca majoritatea este formata din indieni (circa 70% din populatie), limba oficiala este engleza, dar limba vorbita de imensa majoritate este… franceza. Tot aici este vorbita si creola francofona, o sinteza de limbi africane cu franceza (diferita de creola anglofona din Seychelles!)… deci o insula plina de indieni vorbitori de franceza care traiesc pe o insula africana… un astfel de mix fascinant nu poate fi decat rezultatul unei istorii interesante.
Cum scriam in episoadele precedente, primii care au trecut pe aici au fost navigatorii portughezi. Au oprit, au insfacat niste dodo si broaste-testoase, si-au umplut rezervele cu apa si au plecat mai departe. Se pare ca, inaintea lor, asa facusera si arabii de secole bune. Primii care s-au asezat serios au fost olandezii care aveau posesiuni in Java, creasera un avantpost la Capul Bunei Sperante, se mai asezasera prin diverse locuri gen Ceylon sau India si aveau nevoie de o insula intre factoriile africane si cele asiatice. Ei sunt cei care au masacrat numeroase specii indigene si care au pornit defrisarea insulei pentru a face loc mult mai profitabilei trestii de zahar aduse din Java. Ei sunt si nasii insulei – numele Mauritius vine de la numele stadthouderului Olandei din acea vreme – Prins Maurits van Nassaueiland (Mauritius este varianta latina a numelui principelui olandez, la fel se chema si nava-amiral a flotei care a debarcat pe insula lipsita de cel mai mare pradator de pe Pamant – Homo Sapiens!).
Dupa numai 80 de ani, olandezii au renuntat la insula din cauza conditiilor grele (jungla, malarie, sol nu ingrozitor de fertil, distanta de alte colonii), asa ca ultimii colonisti olandezi au plecat in 1710. Ce mai ramasese din papagali si alte vietuitoare putea sa rasufle usurat? (dodo si testoasele-gigant nu au mai apucat evacuarea olandeza). Da’ de unde! Cinci ani mai tarziu, in 1715, au debarcat francezii care au si preluat insula, au recuperat culturile abandonate de trestie de zahar si au condus insula timp de aproape 100 de ani.
Francezii au redenumit insula in Isle de France (huh), au construit Port Louis, au ras tot abanosul care il mai gasisera pe insula, au adus sclavi din Africa (mai ales din Madagascar) si au fondat cea mai mare parte a localitatilor de pe insula (de unde si numele lor frantuzesc). Intre timp insa, la mii de kilometri departare, un anumit Napoleon Bonaparte a preluat puterea si a inceput sa se bata cu toti europenii, inclusiv cu englezii. Care, fiind prezenti prin partea locului, nu au pierdut ocazia sa puna mana pe Isle de France… In ciuda unei victorii navale, francezii au fost biruiti, iar englezii au ridicat Union Jack-ul la Port Louis. In urma tratatului din 1814, perfidul Albion se instapanea pe Mauritius (englezii au decis revenirea la numele olandez, ca doar nu putea Isle de France sa fie colonie… britanica!)
Desi Mauritius a devenit colonie britanica, stapanirea de facto a ramas tot franceza. Proprietarii francezi de pamant au ramas pe loc, limba franceza era vorbita peste tot, iar codul napoleonian a fost in vigoare decenii la rand. Marele soc a fost inregistrat in 1835, cand Marea Britanie a abolit sclavia, iar marii proprietari de sclavi au primit sume imense de bani ca despagubire… din acei bani, urmasii lor continua sa detina cea mai mare parte din avutia nationala a insulei Mauritius.
Multi negri au hotarat sa revina in Africa si au parasit insula, iar cei ramasi nu erau destui si nici destul de harnici sa lucreze pamantul. Si cum India era sub influenta britanica, iar acolo erau sute de milioane de oameni muncitori, solutia a fost simpla – au fost adusi lucratori indieni, asa-numitii coolie… Acestia nu erau sclavi, erau muncitori platiti, dar conditiile de viata si salariul erau destul de similare cu statutul de sclavie.
Asa insa, echilibrul demografic a fost complet schimbat – astazi, indienii reprezinta cam 70% din populatie (desi par omogeni, indienii sunt departe de a fi omogeni, in Mauritius, ca si in India au venit reprezentanti ai tuturor popoarelor de pe subcontinent – de la tamili pana la punjabi, iar limbile acestora sunt la fel de diferite precum ceha de chineza. Daca, in India, lingua franca a fost engleza, in Mauritius, aceasta a ramas franceza pana in ziua de azi! De altfel, imensa majoritate a locuitorilor vorbesc trei limbi si bine – engleza, franceza si limba materna – tamila, hindu, marathi sau creola in cazul negrilor).
Am trecut in revista istoria insulei la brat cu cea a zaharului… am aflat de razboiul zaharului de trestie din colonii contra zaharului de sfecla din metropola – se pare ca zaharul de trestie este mai usor si mai ieftin de produs, dar trebuiau protejati si taranii din tara-muma, am citit si despre SSR si am avut surpriza sa-l vad intr-o poza si pe tovarasul Iliescu care se pare ca a ajuns pe insula cu ocazia nu stiu carei adunaturi a francofoniei.
Ultimul stop al zilei, in capitala Port Louis, un oras modern cu ceva blocuri sa le zicem impunatoare, dar si case coloniale. Prima oprire – la fortareata Adelaide, construita in secolul 19 in caz de ceva… Nu a avut parte de niciun razboi, in schimb, fiind catarata pe un deal care domina intreaga Capitala, este cel mai bun loc de panorama si, evident, de poze.
Am coborat in oras unde am vizitat unul dintre cele mai importante muzee din Mauritius – muzeul postei. Daca Mauritius nu se poate lauda ca e fruntas in prea multe domenii la nivel planetar (doar la densitatea populatiei, eventual si prin JMG Le Clézio, scriitorul franco-mauritian castigator al Premiului Nobel pentru Literatura in 2008), ei bine, momentul de faima a insulei se regaseste in domeniul postal si al filateliei!
Mauritius se mandreste ca serviciul sau postal este unul dintre cele mai vechi din lume – fondat in 1774, dar ca „albastrul de Mauritius”, un timbru datand din 1847, este cel mai scump timbru din lume vandut vreodata la o licitatie – in 1993, un colectionar a platit nu mai putin de 4 milioane de dolari pentru micul timbru albastru. Mauritius a tiparit, in 1774, doua timbre cu capul Reginei Victoria – unul pe fond rosu (in valoare de 1 penny) si unul pe fond albastru (in valoare de doi penny), fiind prima colonie britanica ce a emis timbre (evident, primele timbre au fost tiparite in metropola). Se pare ca primele scrisori francate cu aceste timbre invitau lumea buna la balul unei anumite madame Gomm. Ei bine, nefiind cele mai vechi timbre din lume, de ce „albastrul de Mauritius” e asa de valoros? Pentru ca exista doar cateva bucati care sunt clasificate drept erori – seria normala are inscrisul „Post paid”, iar cele eronate au fost inscriptionate cu textul „Post office” si valoreaza milioane! Ei bine, desi pare greu de crezut, se pare ca unul dintre aceste timbre se afla in posesia unui filatelist brailean. Sper ca-l pastreaza bine!
Din pacate, muzeul postei nu detine vreun original (doua originale se afla in Muzeul special dedicat albastrului de Mauritius aflat la vreo 500 de metri departare), in schimb, recreeaza atmosfera vechilor oficii postale, dar expune si timbre de pe alte meridiane, inclusiv din… Romania!
Ultimele ture le-am executat, Slava Domnului, pe jos – am mers prin bazarul central – posibil singurul loc unde am simtit o puternica influenta indiana, in rest, peste tot, Mauritius este la cativa ani-lumina de haosul si murdaria din subcontinent si apoi pe Caudan Waterfront, zona chic, cu malluri, restaurante, magazinase cu haine si cafenele construite pe malul fostului port (care a fost mutat un pic mai incolo)… o replica a celebrului V&O Waterfront din Capetown. De altfel, prin mai multe locuri de pe insula, am simtit influenta sud-africana. Ma rog, nu am stat prea mult in Africa de Sud, doar cateva zile, dar am revazut in Mauritius shopping centerurile deschise, amplele sau micile rezervatii-zoo cu flora si fauna cum gasesti cu sutele in Republica Sud-Africana.
Seara ne-a prins in noua noastra resedinta, hotelul La Plantation, un hotel care m-a „lovit” inca de la intrare cu o piscina imensa care se strecura inclusiv pe sub maretul lobby… Si, ca peste tot pe insula, am fost intampinati cu zambetul pe buze si cu o ospitalitate pe care am simtit-o chiar din inima… nu acel zambet hotelier-profesional. Evident, nu am putut rata o masa festiva pe malul Oceanului, la care ar fi trebuit sa participe insusi ministrul Turismului (asa ca m-am barbierit de urgenta!), dar care nu a mai ajuns… insa romul a fost bun, iar crevetii impecabili… Ne-am retras rapid in camere. A doua zi trebuia sa o luam pe coasta vestica pana in sudul insulei… Aveam de mers!
Nota
Am fost in Mauritius la invitatia agentiei Prestige Tours care organizeaza in premiera in Romania o cursa charter direct spre Mauritius de Revelion. Partenerii care au organizat excursia in Mauritius au fost Agentia de Promovare a Turismului in Mauritius (MTPA) si agentia mauritiana Luxe Voyage, partenerul Prestige Tours pe insula.
Imagini Mauritius
Ce rau mi-a parut sa plec de la Constance
Arata bine, nu-i asa ?
Dar nici One & Only nu e de lepadat… cu o mini-gradina botanica
Si imaginile acelea de wallpaper
Cine are chef de sporturi acvatice, unele sunt incluse in tariful AI
Putintel mai incolo, un templu hindus
Portile regale ale Gradinii Botanice
Intotdeauna mi-au placut radacinile acestea
Si o poza yola, asa, sa va dati seaman de dimensiuni
Pomii, ca pomii, eu cautam florile… si am gasit niste lotusi
Foarte frumosi, nu-i asa ?
In rest, nu foarte multa culoare
In schimb, Gradina Botanica are si un sector zoo – broaste testoase
si caprioare de Java
Faine culori
O fosta fabrica de zahar, transformata in muzeu – L’Aventure du Sucre
O locomotiva de epoca foarte faina
In Mauritius, arta zaharului este o arta adevarata
Fostele hale, transformate intr-un muzeu chiar modern
Pana si Nostradamus era convins de virtutile zaharului. Se pare ca nu a avut clarviziunea aparitiei bauturilor racoritoare
Muzeul zaharului – un adevarat muzeu de istorie
Prezente romanesti in Mauritius – hop, si tovarasul Iliescu
Pe aici, se producea zahar
Albastru – zona sfeclei, Verde – zona trestiei, Galben – zona mixta, si, si
Muzeul zaharului, dar tot mai bun e romul Si e tot din aceeasi materie prima
Stiti sticlele acelea cu nisip colorat de prin Egipt sau Iordania ? Ei bine, in Mauritius, exista varianta din zahar !
Iata-ma si in capitala insulei, Port Louis !
Cam asa arata – blocuri moderne, case OK… Nu e o tara saraca !
Blocuri de birouri, mall-uri
Mandria Mauritiusului – sistemul postal si muzeul acestuia
Poti sa-ti cumperi un tricou cu celebrul albastru de Mauritius
Unele dintre cele mai vechi timbre de pe planeta
Dar si prezente filatelice romanesti
Zona cea mai animata a capitalei mauritiene – zona Pietei Centrale
Si in Mauritius, fetele sunt cochete si le trebuie cosmetice
Dar la un moment dat, iti trebuie si de papica
Dar si aranjarea fructelor si legumelor sunt o arta
In piata, gasesti si suveniruri
Caudan Waterfront, varianta Centrului vechi bucurestean in Port Louis
Niste frumuseti creole
Nu ma asteptam ca Port Louis sa fie asa de modern… si totusi e un mic centru financiar al Oceanului Indian
cu salupe bengoase
Dar pana la urma, tot filmele de Bollywood sunt la putere
Invatati, invatati si iar invatati (statuia nu-i al lui Lenin totusi)
La sfarsitul unei zile lungi, dar frumoase, ajungem si la Hotelul La Plantation
Cam asa arata camera
Am fost intampinati cu cocktailuri in nuci de cocos. Genial !
Sincer, singurul lucru care nu mi-a placut in tura asta a fost ca in fiecare zi am schimbat hotelul. Dar cica asa e in infotripurile de agentii de turism. In plus, trebuie sa tot vizitezi la hoteluri. Evident, un agent de turism trebuie sa stie cum arata hotelul, cat de lunga e plaja, care e temperatura apei din toaleta etc. etc… asa ca ziua a patra din excursia prin Mauritius ar fi fost una pierduta… dar nu a fost asa! Pentru ca imi voi reaminti mult timp de acum inainte cum am mangaiat pentru prima oara unul dintre animalutele pe care le iubesc foarte mult – am mangaiat o zebra!
M-am sculat dis-de-dimineata pentru a arunca o privire prin hotel, sa fac niste poze faine si sa ma arunc un pic in pisicina. In Mauritius, la 7 dimineata, soarele e sus pe cer demult, asa ca, atunci cand am dat perdeaua de la camera la o parte, m-a “lovit” imaginea unei plaje minunate. Si cum internetul merge struna din Mauritius (apropos, nota 10 la internet in Mauritius, merge bine, gasesti wifi prin multe locuri, inclusiv in hotelurile de lux este gratis si fara nicio parola!), am tras o poza si am pus-o pe Facebook… si am primit numeroase confirmari ca merita sa te trezesti la 7 dimineata pentru o astfel de priveliste .
Asa ca am luat resortul la picior, m-am bagat putin in ocean, putin in piscina, am fugit sa iau micul dejun (cam multa mancare indiana, dar buna si aia) si am tras niste poze geniale. Apoi s-a strans toata lumea si am parasit zona Balaclava (ce nume… aduce cu baclavaua ) spre sud, de data asta pe coasta de vest.
Desi Mauritius beneficiaza de o retea foarte buna de sosele si autostrazi, din pacate, capitala Port Louis nu are nicio sosea de centura (e drept, spre est, este blocat de niste dealuri destul de abrupte), asa ca tot traficul o ia fix prin centrul orasului. Da, veti spune, sunt doar 150.000 de locuitori in Port Louis, dar, credeti-ma, la 8 dimineata se merge la fel de greu ca in Bucuresti. Si, ca oriunde in lume, atunci cand apar politisti in trafic, coloana de masini se misca inca si mai greu.
Am trecut in viteza pe langa waterfrontul pe care il vazusem cu o zi inainte si apoi, am iesit, surprize, surprize, pe o autostrada! Da, Mauritius, oricat de mic e, are o autostrada care leaga aeroportul de Port Louis si apoi continua spre nord, spre Grand Baie. Au inceput sa apara mallurile, copii perfecte ale mallurilor pe care le-am vazut in Sandton, in suburbia Johannesburgului, dovada influentei sud-africane… de fapt, marile retele de magazine si hipermarketuri din Africa de Sud se afla si in Mauritius, iar localnicii imi spuneau ca din ce in ce mai multi albi bogati din Africa de Sud isi muta rezidenta in Mauritius (si banii), in cautarea unor taramuri mai primitoare si similare celor de acasa.
Dupa cum ziceam in episoadele anterioare, Mauritius a avut o fauna extrem de diversa si unica in lume, dar, din cauza dimensiunii reduse a insulei, prezenta umana de dupa secolul 16 a dus la disparitia acesteia. Dar, cand un turist se gandeste la Africa, primul lucru care ii trece prin minte sunt parcurile de safari cu carduri intregi de animale pe care le vezi la Discovery si National Geographic. Asta si datorita faptului ca Africa nu abunda in orase istorice (mai sunt doar prin Mali si Etiopia) sau metropole moderne si cool (poate doar Cape Town). Asa ca orice calator care merge in Africa vrea sa vada zebre, lei, girafe si alte animale.
Ei bine, Mauritius s-a gandit sa ofere turistului si o experienta de safari… e drept, de mini-safari, un parc national de dimensiunile lui Serengeti intrece de sapte ori intreaga suprafata a insulei . Iar acest loc se afla undeva pe coasta de vest, nu departe de Flic en Flac si se numeste Casela Park.
Am ajuns la portile parcului, o cladire destul de micuta, care nu-mi sugera deloc ca in spatele ei se afla totusi un parc de o marime considerabila – suprafata totala a Caselei este este de 14 hectare si poti vedea nu mai putin de 1.500 de animale si pasari – inclusiv struti, zebre, tigri, lei etc. etc… Mauritius e in Africa? Vrei safari, na safari . Biletul de parcare in parc costa 360 de rupee (9 euro), dar pentru diferite activitati trebuie sa platesti extra.
Pana sa ma lamuresc ce si cum cu ce poti face in Parcul Casela, ghida ne-a grabit sa prindem „photo safari”, un soi de camion deschis care pleaca din ora in ora si te plimba prin parc. Si cum mai erau cateva minute, am luat-o la fuga spre parcarea de unde se ia camionul… m-am oprit insa cateva secunde … in fata mea se deschidea o vale ca in filme… sa fi fost The Lord of the Rings? Sau mai degraba Jurassic Park . Dar era superba! Tot admirand apa verzui-albastruie a Oceanului, am ignorat dealurile si vaile atat de pitoresti ale insulei!
Ne-am catarat in camion si am pornit intr-o tura de 1 ora (115 rupee = 2,90 euro) intr-un camion deschis… Printre noi, un fotograf care ne tragea poza dupa poza si era singurul om care avea dreptul sa se dea jos din camion pentru a ne poza… Inceputul nu a fost cine stie ce, ne-au taiat calea niste bibilici, dar am descoperit ca tura se poate face si in afara camionului – pe niste segway (inca o data, influenta sud-africana unde segway-ul e o adevarata manie). Imediat insa, un paun isi prezinta cu mandria coada fotografilor si cameramanilor din camion si apoi pornim din greu la deal. Pe dreapta camionului putem admira superba panorama a insulei – o vale pitoreasca impadurita cu copaci pe care i-am vazut si in Kenya, si in Tanzania, un deal maiestuos si undeva, ascuns mai departe, un ochi de mare… superb! Camionul urca cu greu drumul forestier spre a ajunge in varful dealului pentru cea mai buna panorama. Speram ca aici sa ne dam jos din camion, dar nu a fost sa fie… Oricum, a stat destul de mult pentru ca toata lumea sa faca poze .
Dupa coborarea la fel de abrupta, intram in regatul animalelor si, deodata, ne trezim asaltati de struti… aha, acum m-am prins de ce toate animalele sunt asa de prietenoase si vin la camion – li se da de mancare, niste colturi de paine! Asa ca paunii se bat cu strutii pe paine, iar turistii fotografiaza de zor. Apar, apoi, zebrele, unele dintre animalele mele preferate din savana africana (celalalt animal care imi place mult de tot e girafa, dar, din pacate, Casela Park nu are girafe), care nici ele nu se sfiesc sa ceara de mancare… apar si niste purcelusi negri (nu mi s-au parut sa fie purcelusii din Kenya si Tanzania cu coditele in sus ca niste antene), din nou zebre, din nou struti… desi la inceput credeam ca nu o sa fie cine stie ce, a fost o tura foarte frumoasa.
Odata coborati din camion, dupa tura de rigoare pe la WC, am chitit undeva, nu foarte departe, un tarc plin cu copii si animale … caprioare, vaci, si … o zebra… Asa ca m-am dus direct acolo pentru a mangaia o zebrita… pare un cal cu dungi si e foarte, foarte dulce .
Apoi, m-am indreptat spre iesire, nu inainte de a saluta un tigru care trecuse la programul de autospalare si cateva panorame pline de flori… Programul era prea scurt, trebuia sa vizitam hoteluri. Ulterior, cand m-am intalnit la masa cu ministrul Turismului, am aflat ca principala atractie din Casela Park este plimbarea pe jos alaturi de leu… si cand m-am intors in tara, am descoperit pe site-ul Casela ca poti face mult mai multe lucruri acolo – sa te plimbi cu leul (he, he, asta costa serios: 3.000 de rupee – 75 de euro), tiroliene (1 ora – 995 de rupee, adica aproape 25 de euro), via ferrata (1.795 de rupee, adica vreo 45 de euro) si multe altele… Aruncati o privire aici.
Am pornit apoi spre Flic en Flac. Turismul de litoral in Mauritius s-a dezvoltat in jurul unor hoteluri-resort cu suprafete apreciabile si bani sa recreeze un mic paradis. Asa ca nu gasesti prea multe statiuni gen hai sa zicem Mamaia, Nisipurile de Aur, Aya Napa in Cipru sau Patong-Phuket. Sunt, de fapt, doar doua – Flic en Flac in vest si cea mai mare, Grand Baie, in nord. In Grand Baie n-am ajuns, dar am trecut prin Flic en Flac… cateva restaurante, cateva baruri, cateva pensiuni (aici se poate sta mai ieftin in pensiuni) si o plaja superba… O statiune mai chill, fara milioane de scrancioburi si bazaruri… sau poate n-oi fi trecut eu pe unde trebuie.
Cele trei hoteluri vizitate aflate in zona de sud, plina cu megahoteluri unul langa altul, erau foarte diferite – Maradiva avea numai niste megaviloaie private, inconjurate cu ziduri ca de cetate, dar, desi totul e super lux, m-a cam dezamagit lipsa vreunui gazon cam verde si atmosfera cam desertica… In schimb, mancarea a fost excelenta si am avut ocazia sa mananc si o floare comestibila ! (cam dulce, dar OK). Urmatorul stop, la Hilton, m-am intrebat de ce mauritienii s-au chinuit sa-si faca o gradina botanica cand o puteau face la Hilton! O gradina superba, plina de flori, iar panorama de pe plaja, cu un munte pe fundal, era absolut geniala. In fine, ultima oprire la Sugar Beach m-a teleportat direct in Anglia, dar si in Sri Lanka… un gazon englezesc impecabil si cladiri de tip colonial… o eleganta venita direct din perioada victoriana si un hotel plin pana la refuz (nu au putut sa ne arate nicio camera pentru ca toate erau ocupate)!
Intr-un final glorios, dupa ce am facut niste ochi mari la niste valuri cu adevarat spectaculoase, am ajuns la gazda noastra din seara asta – Hotel Tamassa. Aici, megasurpriza, am fost intampinat in dulcele grai romanesc de Irina de la Guest Relations… Si dupa bauturile de rigoare, am luat resortul la pas inainte de a se intuneca… daca pe dinafara avea ceva din linia celorlalte resorturi vizitate, interiorul era extrem de hazos – totul vopsit in rosu /roz, flori pictate pe pereti, o atmosfera de voiosie. Chiar mi-a placut… Sa nu zic ca, atunci cand am ajuns la hotel, megapiscina de la intrare (aparent, o moda printre resorturile din Mauritius) era plina de tineri si tinere care jucau polo! Super tare… Si pentru a pastra caracterul ludic, am avut norocul ca aici, la Tamassa, sa asist la singurul spectacol de sega – dansul „national” al insulei Mauritius, un dans african adus de fostii sclavi de pe continent, un dans cu tobe si o linie melodica ce parca imi aduceau aminte de cluburile din Bamako… sau din lodge-urile tanzaniene… ma rog, din Africa, un continent in care locuitorii au dansul si cantecul in gene si se misca atat de bine!
O buna parte din restul lumii s-a mobilizat pentru „a wild night out”… cica mai erau si niste belarusoaice venite in infotrip printr-un hotel de langa si ideea era sa iesim in club. Planul initial era sa ne ducem la un club din Grand Baie (acolo unde pana si prim-ministrul se rupe in figuri), dar era totusi la mai bine de 2 ore de mers cu masina, asa ca, la sugestia Irinei, lumea s-a decis sa mearga pe undeva prin imprejurimi. Cum ratasem Chamarel cu cascada si pamanturile sale colorate din cauza turului de hoteluri, am decis sa nu ma mai duc in niciun club si sa ma culc, pentru a incepe dimineata devreme. Ora oficiala de plecare era 11:00, asa ca am decis ca la 8:00 sa o tai cu un taxi spre Chamarel! Si, din cate am aflat, mai bine am facut . Dar despre Chamarel, in episodul urmator!
Nota
Am fost in Mauritius la invitatia agentiei Prestige Tours care organizeaza in premiera in Romania o cursa charter direct spre Mauritius de Revelion. Partenerii care au organizat excursia in Mauritius au fost Agentia de Promovare a Turismului in Mauritius (MTPA) si agentia mauritiana Luxe Voyage, partenerul Prestige Tours pe insula.
Imagini Mauritius
Buna dimineata, Mauritius !
Ce mi-a placut in La Plantation – aceasta piscina imensa
Care se pare ca nu are prea mult clor in ea
Ei bine, Mauritius are autostrazi !
Intrarea in Casela Park
Wow ! Fabulos !
Camionul de photo-safari
Cu Florin Sasca de la emisiunea cu “Lumea-n cap”
Poti sa intri si pe segway. Ce tare
Panorama de nota 10
Si sa trecem la safari – paunul isi expune coada cu mandrie
Strutii ne ataca in cautare de mancare
Si zebritele, pasiunea mea
Si purcelusii apreciaza painea
Traversati doar pe zebra
Ce faina e zebra !
Ma rog, am mangaiat si un tigru, dar in Thailanda, nu in Mauritius
Pe malul Oceanului Indian, se insira o baterie de hoteluri
Cum ar fi hotelul Maradiva
Unde am mancat flori comestibile !
Hilton si o adevarata gradina botanica in curte
O poza spectaculoasa, dar nu e dracu chiar asa de periculos… valurile se sparg in bariera de corali
Ceasul suna din nou la 7 dimineata. E ora perfecta sa te trezesti in Mauritius, soarele este deja sus pe cer, este cald, dar si un aer fresh, si prin resort nu prea bantuie nimeni . Ma spal rapid, trag cateva poze si fug la receptie. La ora 8, ma asteapta un taxi sa merg la Chamarel, o zona turistica de prim ordin din Mauritius, pe care am ratat-o cu o zi inainte. Restul trupei s-a dus in club azi-noapte, dar eu am preferat sa ma culc mai devreme si sa o tai spre Chamarel.
Cu o seara inainte, discutasem cu gazda noastra ca vreau ca o masina sa ma ia la ora 8:00 si sa ma aduca inapoi la ora 11:00. Dupa o scurta negociere, pretul este 1.500 de rupee (37,50 euro) pentru taximetrist. Cam mult, dar asta e, am cerut o masina de la un hotel de lux, preturile sunt de lux, mai ales ca masina e un BMW. Cand am fost de capul meu prin Port Louis in ultima zi, am vorbit cu vreo doi taximetristi si am inteles ca pretul pentru o zi ar fi de vreo 1.500-2.500 de rupee, poate si 3.000 daca nu esti negociator prea aprig, pentru o zi intreaga. Dar, evident, asta daca te intelegi cu un taximetrist pe strada, si nu la poarta resortului de lux .
Oricum, tipul e simpatic, vremea e superba, nu merita sa ma plang… Asa ca ma instalez confortabil, scot aparatura foto-video si o luam la drum… Mai intai, parcurgem o bucata de sosea pe malul oceanului, cu valurile acelea fabuloase care se sparg la doi pasi de plaja si, la un moment dat, o taiem spre interior, urcand un deal spre Chamarel… Soferul imi explica avantajul de a merge sa descoperi insula cu un taxi privat comparativ cu situatia de a fi cu inca cativa intr-un microbuz. Vinzi castraveti gradinarului, amice? Asa ca ne oprim din cand in cand pentru ca, odata ce urcam la deal, descopar niste privelisti din ce in ce mai frumoase! Si in cele din urma intram in zona turistica Chamarel… Biletul costa 150 de rupee (3,75 euro) si acopera atat cascada, cat si “pamanturile colorate”… Mai exista prin zona si un Parc de aventuri cu tiroliana si alte nebunii, sau o fabrica de rom care poate fi vizitata, dar, din pacate, timpul era limitat… trebuia sa ma intorc la 11:00 la hotel si, oricum, in programul zilei de azi aveam o “rhumerie” de vizitat.
In fine, ajung intr-o parcare destul de impresionanta si goala… turistii dau navala mai tarziu de ora 8:30, asa ca cea mai inalta cascada din Chamarel imi apartine in exclusivitate. Exista doua puncte de panorama, frumos amenajate… una fix in parcare (ma rog, pentru pasionatii de “Drive through”, nici nu e nevoie sa te dai jos din masina), dar cea mai frumoasa panorama este de sus, la capatul catorva scari… poti admira toata cascada care cade vreo 100 de metri. Din pacate, punctul de panorama este putin cam departe, daca ar fi mai aproape, ai avea acel “wow factor”… din pacate, fiind cam de departe, daca nu-ti plac cascadele, vei avea parte de o mica dezamagire. Nu a fost cazul meu, mie imi plac cascadele, dar tare as fi vrut sa o fi vazut mai de aproape… oricum, e un cadru natural foarte frumos, jungla… un pic de Indiana Jones daca totul nu ar fi asa de bine organizat!
Urmatorul loc de oprire la celebrele “pamanturi colorate”. M-am distrat ca, in engleza, locul se numeste “Coloured Earths” – pamanturile colorate, in timp ce, pe acelasi indicator, variant franceza este “Terres des 7 couleurs” – “Pamanturile celor 7 culori”… francezii astia par sa fie mai precisi, mai ceva ca nemtii. Asa ca, dupa ce sar din masina, arat biletul din nou la intrare si cobor spre o rapa… si, intr-adevar, vad pamanturile colorate… pe o buza de deal, pamant dezgolit, colorat de diversele minerale din zona – Mauritius este o insula vulcanica, asa ca pamantul este plin cu minerale.. ma rog, asa ar trebui. La intrebarea cuiva din delegatie catre un localnic ce bogatii minerale are tara lui, acesta a raspuns cu un zambet larg “Ahhh, dar avem multe bogatii minerale…” “Cum ar fi?” “Apa minerala” a venit raspunsul fara ezitare”. “Bine si altceva?” “Pai atat!”! Nu stiu ce or fi scuipat vulcanii astia pe aici, ce e cert e ca s-au jucat magnific cu aceste pamanturi colorate. Din cate am citit, mai sunt inca vreo doua locuri similare pe insula, dar aici, la Chamarel sunt cele mai frumoase si datorita faptului ca se afla sus, pe o culme de deal, si de jur imprejur pot admira o panorama plina de verde… Contrastul este cu adevarat remarcabil.
As fi baut ceva de dimineata, dar ora 9:00-9:30 era cam devreme pentru cei de la mica terasa care domina zona colorata, asa ca am mai dat o tura prin zona. Mai erau si cativa arbori endemici care au scapat printr-o minune de topoarele colonistilor si cateva broaste-testoase putin cam plictisite. Nici ele nu se trezisera prea bine.
Se cam facuse ora, asa ca am pornit-o spre hotel. Mi se pare mie, dar soferul o ia pe un alt drum, spre nord, nu spre sud. Ei, nicio problema, poate coboram pe malul Oceanului pe un alt drum, asa ca urmaresc casele din Chamarel – se pare ca satucul este destul de vizitat de turisti, exista cateva restaurante, parca am vazut si un guest house, iar soferul imi spune ca multi mauritieni vin aici pentru picinic, unul dintre sporturile nationale mauritiene. Si cum picoteam linistit pe scaunul din stanga (aici, volanul e pe dreapta), deodata, pe stanga soselei, explodeaza o priveliste incredibila – marea cu cincizeci de nuante de albastru si verde (nu, nu cele ale lui Grey ), kilometri intregi de coasta imi apar in toata frumusetea… Cred ca este, de departe, cea mai frumoasa panorama din Mauritius! Soferul zambeste pe sub mustata “Stiam ca o sa-ti placa!”. Nu imi place! ESTE INCREDIBIL!
Sar din masina, filmez, fotografiez, admir, ma uit la imbinarea de albastru cu bleu cu verde cu zeci si zeci de culori, este fabulos… se mai opresc si alte masini, se vede ca e un punct forte, obligatoriu de vizitat, dar, oricum, sunt fericit… Cascada a fost asa si asa, pamantul colorat a fost frumos, aici este incredibil!!! Merita sa ma scol la 7 dimineata.
Soferul intoarce masina, m-a dus special sa admir aceasta panorama unica si revenim pe drumul spre casa. Mai luam o pauza de cateva minute in fata unui templu hindus dintr-un sat si ajungem exact la ora 11:00 la hotel! O sincronizare perfecta! Dupa cateva poze cu gazdele noastre, o tulim… avem o zi lunga in fata, dar a mea incepuse deja cu o dimineata extraordinara.
Primul popas este asa-numitul Gris-gris, o platforma naturala de unde poti vedea niste roci negre de care se izbeste marea cu putere. Mauritius este inconjurat de recife de corali, de care se sparg valurile Oceanului Indian, exceptand spre sud, unde valurile destul de nervoase nu mai sunt oprite de niciun recif si se lovesc cu putere de aceste stanci negre… In Mali, gris-gris era numele purtat de fetisuri si se pare ca si aici exista o legatura… stancile astea negre erau privite cu teama de populatia de culoare, crescuta in cultul voodoo sau ceva similar… gris-gris inseamna la fel peste tot. Dar nu negrul m-a speriat aici, ci verdele de smarald m-a incantat, verdele dezvelit al valului care se sparge… am urmarit fascinat minute in sir spectacolul valurilor intunecate, albastru spre negru, care se spargeau si, inainte de a se transforma in alb ca spuma albului, treceau printr-o culoare verde-smarald care dura doar cateva secunde, ca o clipire de ochi… mi-a fost incredibil de greu sa surprind aceasta clipa de smarald cu aparatul foto… si ceva, ceva puteti vedea mai jos in fluxul de fotografii .
Plecam insa mai departe spre domeniul St Aubin, un fost domeniu colonial care respira atat de multa istorie… Masina ne lasa la intrarea intr-o fosta fabrica procesatoare de ce altceva decat trestie de zahar. Dupa un ochi aruncat prin magazinul de suvenire, suntem luati in primire de un negru simpatic care ne pune un film documentar si apoi ne spune cate lucruri folositoare se face din trestia de zahar – evident romul este nr. 1, dar as mai mentiona zaharul, sucul de trestie de zahar, otetul de trestie, dar si … curent electric!
Suntem apoi preluati de altcineva si ne ducem sa vizitam mica sera a domeniului St Aubin si principala sa productie – vanilia! Ni se explica in viteza cum creste vanilia si cum este apoi uscata pentru a crea un stick de vanilie, care este, ati ghicit … la vanzare! Si pretul nu este deloc simbolic, costa 15 rupee (0,40 euro) per gram! Purcedem mai departe printr-o minigradina botanica si ajungem in fine la locul de degustare de rom… si cand mai pui ca bate pe aici, prin gradina, si un wifi de mare viteza, nu pot decat sa ma declar fericit!
Tot aici, exista si un restaurant intr-o vila coloniala, construita acum peste 100 de ani, coroana unui domeniu care exsuda acolo prin poienita…
Dupa experienta testoaselor, m-am gandit ca nimic nu o sa mai fie la fel de frumos… dar surprizele au continuat… niste maimute care te faceau sa razi incontinuu, mai ales o femela care era la ora de rasfat… alte doua maimute o masau, o scarpinau, iar duduia era intr-un extaz permanent… in timp ce alte maimute se bateau prin apa… cred ca daca ai fi stat ore in sir, nu te-ai fi plictisit… si dupa ce am trecut prin tarcul cu lilieci mauritieni (care cica nu ti se baga cu ghearele in par), am ajuns sa admir cea mai incredibila colectie de fluturi pe care am vazut-o vreodata – o nebunie de culori, de la verdele fistichiu la maroniul serios, trecand prin mii si mii de forme ale picturii de pe aripi… sunt putini pictori care ar putea reproduce tot ce poate face natura… E drept, cam mirosea a formol in cladire, dar ce conteaza acum! O splendoare!
Capacul a venit la final, la micul restaurant „Crocodilul flamand”, unde nu crocodilii erau flamanzi, ci oamenii… mai ales ca in meniu se afla si friptura de crocodil! Am sarit peste acest fel de mancare, am mancat mai demult si mi-a picat foarte rau, asa ca am decis sa nu gust gratarul de crocodil… ce pot sa va spun este ca are un gust ca de pui cu peste. Ma rog, ca si testoasele, crocodilii sunt si ei din Madagascar .
Am plecat incantat de la Vanilla Park (nu stiu de ce i-au zis Vanilla, ca nu am vazut nicio vanilie, dar, ma rog, ce conteaza, a fost unul dintre locurile care m-au incantat in Mauritius). Si chiar de data asta am stat cam cat voiam, dincolo, la Casela, as mai fi stat cateva ore bune . Urmatorul obiectiv pe agenda ar fi fost o fabrica de ceai… Cred ca toti ati auzit de ceaiul de Ceylon si de cel indian, ei bine, si Mauritius produce ceai, clima e similara cu cea din Sri Lanka, iar originea ceaiului este tot de la Darjeeling, din nordul Indiei, dar aici, in Mauritius, suprafata pe care este plantat este destul de limitata, de aceea si exporturile sunt foarte mici. Dar va asigur ca e la fel de bun ca si cel de Ceylon, ca am gustat J. Cum ziceam, ar fi trebuit sa vizitam o fabrica de ceai, dar, plecand de la hotel de la 11:00, am ajuns prea tarziu. Oricum, nu pot sa zic ca am regretat prea mult, am vazut cateva fabrici de ceai prin Sri Lanka si nu pot spune ca sunt vreo experienta extraordinara… doar panorama dealurilor verzi cu tufe de ceai este superba!
Si totusi ne-am mai oprit undeva, si anume in cel mai sfant loc hindus de pe toata insula – la lacul Ganga Talao… desi este situat la mii de kilometri de fluviul sfant Gange (sau Ganga), ei bine, hindusii cred ca zeul Shiva a zburat candva prin zona, inainte de a aparea primii indieni hindusi pe insula, si a aruncat niste apa din Gange in acest lac, facand o profetie ca la un moment dat hindusii vor locui aici. De fapt, in 1897, un preot a visat cum ca apa din acest lac provine, ca si Ganga, din Jahnvi, asa ca locul a devenit sfant. In fiecare an, de Maha Shivaratri, sute de mii de pelerini vin din toate colturile insulei (cifrele spun ca aproape 500.000 de oameni, aproape toti hindusii de pe insula!), de cele mai multe ori pe jos, pentru a se ruga. Adevaratii pelerini care merg desculti pe jos timp de saptamani sunt ajutati de localnici cu mancare si un loc unde sa puna capul.
Ei bine, cand am ajuns noi, nu erau decat vreo 10 pelerini din cei 500.000 si o liniste absoluta. Nu am putut sa intram in micul templu al lui Hanuman de pe malul lacului, dar nu am putut sa nu remarc o statuie imensa pe un deal de dincolo de lacul sacru… Si ce m-a frapat este ca, pe langa statuile zeitatilor obisnuite hinduse, se afla si statuia unui guru sikh… in ultima instanta, hinduismul cu zecile lor de mii de zei pot ingloba fara nicio problema si alte religii…
Ultimul popas a fost taman langa marea statuie a lui Shiva, portretizat cam efeminat (ma rog, e o copie a unei statui faimoase din Gujarat, India), cu tridentul in mana si cu o inaltime de 108 picioare (adica vreo 33 de metri)… 108 este o cifra aflata sub bune auspicii atat pentru hindusi, cat si pentru budisti… Iar la doi pasi de Shiva, nu putea sa nu fie si nevasta-sa, Durga, dar statuia acesteia este inca in constructie… normal, mai intai trebuie creat barbatul, apoi nevasta, asa scrie si in Biblie, nu?
In fine, maratonul s-a incheiat la hotelul Le Méridien pe coasta nord-vestica, la doi pasi de La Plantation unde dormisem cu doua nopti inainte, dar si de principala statiune a insulei, Grand Baie… Dar era seara, a doua zi era ultima zi de Mauritius, asa ca, dupa cina, m-am prabusit in vasta camera care mi-a fost oferita…A doua zi, as fi vrut sa merg in Grand Baie, dar nu a fost sa fie… La pranz, urma sa mancam cu insusi ministrul Turismului din Mauritius care incercase sa ne vada de vreo doua ori in Capitala, in Port Louis… iar restul colegilor de infotrip, dupa ce au vazut pozele din Chamarel, au dorit sa mearga si ei. Asa ca si in ultima zi urma sa ma trezesc cu noapte-n cap, sa plec cu restul trupei, dar am decis ca eu voi ramane in Capitala, nu o sa ma mai duc inca 2-3 ore pana la Chamarel si inapoi, pe un drum deja cunoscut, si ne vom regrupa la ora mesei… This is a plan!
Imagini Mauritius (mai ales, prin Sud)
Buna dimineata ! Este ora 7 pe coasta sudica a insulei Mauritius ! Si este o zi minunata !
Un drum minunat… Oceanul la stanga
Unul din peisajele intalnite in drumul spre Chamarel
Cascada de la Chamarel
Pamanturile colorate … o combinatie unica de culori
Dar la ora aceea, pana si testoasele sunt lenese
Minunata panorama de langa Chamarel
Ce joc de culori !
Si un mic templu hindus din sat… un soi de biserica satului
Zona Gris – Gris… de ce s-or fi speriat localnicii ?
Cum apa se transforma in smarald
Asist la cum se face o emisiune TV. Ma rog, nu in direct
Aha, astea sunt pietrele negre
Mama, cate lucruri se pot face din trestia de zahar
Cam asa arata vanilia la mama ei
Si varianta uscata
Rom ? Bun, bun
Noroc !
Domeniul St. Aubin
Dar surprizele nu se opresc aici… eu si crocodilul meu de la Vanilla Park
Hai sa hranim si vreo testoasa
Sa ne pozam cu una mai mica
Testoasa pe post de calut
Cam asa arata pasarea dodo. Cam uratica
O maimuta mai mult decat rasfatata
Un liliac de Mauritius
Colectia de fluturi este cu adevarat o minune !
Un gratar de crocodil
Ganga Talao, locul cel mai sfant pentru hindusii din Mauritius
Templul lui Shiva
Slava lui Shiva, nu am dat peste 500.000 de pelerini !
Statuia lui Shiva inalta de 108 picioare !
Dupa o zi minunata, un apus exceptional la Hotel Le Meridien
Camera – mare si frumoasa
Si elefantul din prosoape… unde or fi vazut astia elefanti in Mauritius ?
De foarte multe ori cand vedeam poze cu colturi paradiziace ale unor insule tropicale, ma intrebam – dar capitala cum o arata? Asa ca fie ca m-am dus in Maldive sau in St Lucia, m-am dus sa vad capitala… de fiecare data, am fost destul de dezamagit, mai ales de Male, capitala Maldivelor. Despre Mauritius, citisem pe net ca Port Louis, capitala, este un oras chiar OK, cu sedii de birouri inalte, cu strazi impecabile si o zona de distractii pe malul Oceanului dupa modelul Cape Town, dar trebuia musai sa vad. In timpul infotripului, ne-am oprit putin si prin Port Louis, dar am simtit nevoia sa o iau la pas, sa simt cumva orasul. Si asta o programasem pentru ultima zi, cea a plecarii – sa ma duc in Port Louis, sa iau orasul la pas…
Asta era in planul initial, dar intre timp s-au mai schimbat lucrurile… In primul rand, trebuia sa luam pranzul impreuna cu ministrul turismului din Mauritius. Fusesera deja doua incercari esuate pentru ca intervenise ceva in programul lui, acum era ferm. Urma sa mancam la pranz pe undeva prin Port Louis. In al doilea rand, dupa ce aratasem pozele de la Chamarel colegilor de calatorie, acestia au dorit sa se duca sa arunce si ei un ochi. Ma rog, noi dormeam in nord, Chamarel era in sud, dar ce mai conta… Asa ca planul a fost simplu de pus la punct – plecam impreuna la 8 dimineata, pe mine ma lasau in Port Louis (orasul nu are o sosea de centura, vrei, nu vrei, o iei prin centru) si ne regrupam la pranz sa mancam cu ministrul. Apoi, retur la hotel, ceva plaja sau bazin si, in fine, transferul spre aeroport, sa prindem cursa Air Mauritius spre casa. Cool.
Ca de obicei, scularea la 7, plecarea la 8… si, desi Port Louis nu e prea departe, ei bine, am descoperit ca pana si Mauritius are probleme cu ambuteiajele… am intrat intr-o cohorta de masini care se miscau cu viteza melcului si ne opream frecvent. Motivul era simplu si similar cu cel de la noi – cativa politisti “dirijau” circulatia… In fine, trecem si pe langa autogara si cobor de urgenta la doi pasi de McDonald’s… da, exista McDonald’s si pe aici.
Dar nu la McDonald’s am vrut sa merg, ci am trecut bulevardul sa ajung in Caudan Waterfront, varianta locala a Centrului Vechi bucurestean. Situat pe malul apei, probabil unde a fost portul initial, Caudan este format din cateva minimalluri cu terase, restaurante, magazine de toale si un cinematograf care prezinta ultimele racnete de la Bollywood (ca doar nu de la Hollywood!). Din pacate, la 9 dimineata, de abia se trezeau lenes terasele, iar magazinele, nici gand. Nu ca as fi dorit sa ma apuc de shopping, dar as fi vrut sa arunc un ochi prin librarie. N-a fost sa fie, in schimb, am reusit performanta de a bea suc de trestie de zahar! Toata saptamana, peste tot unde intorceam capul aveam parte de trestie de zahar si de ce importanta a avut industria aceasta in istoria (si contemporaneitatea) insulei, si, ei bine, pe nicaieri nu gasisem suc de trestie de zahar! Noroc ca pe ulitele goale ale Caudanului am descoperit un mic chiosc, culmea, deschis, cu mica masinarie de scos sucul din trunchiul de trestie de zahar… Prin alte parti, am baut suc de trestie de zahar cu lamaie (prin Cuba) sau doar suc de trestie de zahar (Iordania), dar asa, baut simplu, e mult prea dulce, de-a dreptul lesinator de dulce… asa ca am ales suc de trestie cu ceva menta – si a fost chiar super fain (100 de upee = 2,5 euro un pahar)… Si pentru ca avusese deja un client, era cam mult, asa ca tocmai au inchis. Am fost norocos .
Sa nu credeti ca zona inseamna doar shopping, bere si fructe de mare. Aici, se gaseste si Muzeul Timbrului Albastru, celebrul timbru din Mauritius care este cel mai scump din lume. In episodul 3 v-am povestit ca am vizitat Muzeul Postei, dar acolo nu se afla niciun original al celebrului timbru. Acesta se afla aici, in capatul zonei Caudan, intr-o vila coloniala, singurul exemplar care inca mai e pe insula. Desi initial m-am gandit sa vizitez si acest mic muzeu, am descoperit ca se deschidea cam in 2 ore, asa ca am decis sa parasesc zona.
Mauritius este o tara multiculturala… aici locuiesc alaturi indieni (majoritari) hindusi si musulmani, negri, chinezi si francezi. Toti sunt insa mauritieni, de fapt, oficial, se numesc indo-mauritieni, sino-mauritieni sau franco-mauritieni. Limba cea mai vorbita este creola, o combinatie de limbi africane, franceza si un strop de engleza. Cum, necum, viata insulara i-a facut pe oameni mai toleranti, indienii hindusi traind foarte bine alaturi de cei musulmani, iar cele trei mari religii coexista. Singurul atentat major la aceasta armonie etnica si confesionala s-a inregistrat in 1999, cand un cantator de sega cu numele de scena Kaya (inventatorul “seggae”, o combinatie intre sega mauritiana si reggae jamaican) a fost ucis in beciurile politiei. Omul provenea dintr-o familie mulatro-indiana si era unul dintre cei mai cunoscuti luptatori pentru drepturile populatiei creole (cea mai saraca de pe insula). In plus, devenind rastafarian, milita pentru dezincriminarea folosirii drogurilor (inca din avion, cand completezi formularul de debarcare, pe prima pagina esti informat ca traficul de droguri se pedepseste cu pana la 60 de ani de inchisoare). A fost arestat, a murit in noaptea premergatoare eliberarii (evident, motivul mortii este controversat) care a dus la lupte de strada intre politie si populatia creola. Cum spuneam, acest lucru s-a intamplat in 1999, Kaya a intrat in istorie, iar insularii au revenit la viata molcoma de dinainte.
Faptul ca Mauritius este o societate multiconfesionala se poate vedea in Port Louis. Pe o raza de cel mult 1 kilometru, poti intra intr-un templu hindus (din acela megacolorat tipic tamil), intr-o biserica catolica, intr-una anglicana sau intr-o moschee. Evident, am trecut pe la toate lacasurile de cult… Am remarcat in schimb ca in fata guvernului inca troneaza statuia reginei Victoria, regina care a condus Marea Britanie si imperiul sau nu mai putin de 64 de ani! Evident, regina Victoria a domnit si peste Mauritius, ea este reprezentata si pe celebrul timbru, dar, totusi, parca intre timp Mauritius a devenit independent .
Sfarsitul peregrinarii m-a prins sus, la fort, pentru o ultima privire panoramica. Port Louis mi s-a parut un oras OK, mai modern decat Male, capitala Maldive, ceva mai bine organizat si in care se vede ca o buna parte din banii generati de turism raman in tara, nu se duc te miri unde. Este un oras ordonat, se vede mana englezilor, curat (ma rog, mai putin prin zona pietei centrale, unde, in sfarsit, am dat de nuante din subcontinentul indian).
Masa cu ministrul turismului a fost interesanta. Am aflat ca francezii reprezinta cel mai mare contingent de turisti, dar ca, peste tot in lume unde este cald, rusii vin in numar din ce in ce mai mare. L-am intrebat care sunt top 3 natiuni vizitatoare din Europa de Est si raspunsul a fost – rusii, cehii si ucrainenii. Hopa, cehii au ajuns in top in Mauritius. Se pare ca in 2012 au fost numai 600 de turisti din Romania, dar ca el asteapta mult mai multi, si peste 600 de turisti, poate mai multi incepand din 2014, si a petrecut o ora si mai bine cu cei veniti din Romania. Impresionant!
Ultimele ore le-am petrecut in piscina la hotel. Trebuia totusi sa-mi iau un la revedere in style de la soare si mare. Avusesem o saptamana minunata cu foarte mult soare, o vreme exceptionala. Si noroc cu carul… un miniciclon se indrepta spre Mauritius si intreaga saptamana de dupa se anunta plina de ploi… Ploi care, de altfel, ne-au prins pe autostrada in drum spre aeroport. Asta da noroc!
Inapoi, spre Paris, am zburat cu un avion al companiei locale, Air Mauritius. Serviciile OK, loc de picioare OK, sistem personal de entertainment, cu filme, muzica etc. etc. Interiorul era destul de exotic – scaune verzi si tapet cu palmieri la capatul cabinei . Doar trebuia sa intri in atmosfera de vacanta. In plus, reclamele care au rulat destul de enervant la un moment dat ne recomandau magazine cu diamante din Mauritius… My friends, noi tocmai plecam din Mauritius!
Mauritius a fost cea de a 90-a tara in care am calcat si pe care am si vizitat-o. E o tara frumoasa, civilizata, un paradis tropical cu oameni foarte deschisi si primitori. Am interactionat mai mult cu oamenii din hoteluri care erau simpatici si primitori, dar nu am simtit zambetul acela profesionist pe care il vezi prin Europa sau America, ci un zambet si o ospitalitate cumva oneste, din inima. Chiar si in cele cateva ore pe care le-am petrecut singur prin Port Louis, m-am simtit bine. Oamenii ma intrebau de unde vin si imi urau “welcome to Mauritius” fara sa ma invite in secunda 2 in vreun magazin. Unii chiar imi spuneau sa fiu atent ca sunt hoti de buzunare prin zona pietei centrale sau voiau sa-mi indice unde sa ma duc sa vad ceva frumos la ei. Cum tura independenta prin Port Louis a fost la finalul sejurului mauritian, fusesem deja prin multe locuri din insula, asa ca toti au fost placut surprinsi de cat de multe locuri am vazut. Intr-adevar, mi-a parut rau ca nu am ajuns in Grand Baie care se pare ca este statiunea nr. 1 din Mauritius, dar si prin centrul abrupt al insulei… Dar cine stie, poate kharma ma va readuce pe insula trestiei de zahar si a sega si alta data…
Imagini Port Louis, Mauritius
Buna dimineata, Mauritius… ultima dimineata in Mauritius !
Chiar si pe insulele paradisiace ai parte de ambuteiaje
Caudan Waterfront la orele diminetii
Frumos cu umbrelele acestea… am mai vazut si in Portugalia
Muzeul timbrului albastru de Mauritius
Flancat de statuile unor personalitati
Nu puteam sa parasesc insula fara sa beau suc de trestie de zahar
Dar erau si alte sucuri disponibile in caz ca voiai
Cam asa arata un mall din Caudan
Principalul bulevard din Port Louis
Dar si zona pietei centrale
Salutare, batrane ! Tot pe soclu ?
Prin micul parc central – un mic Tarzan
Dar si un arbore superb
Regina Victoria inca strajuieste sediul guvernului
Mauritius, o tara multi-etnica, multi-confesionala. Aceasta este moscheea principala din Port Louis
Poarta de intrare in China Town
Templu hindus
Autogara din Port Louis
Sa o luam si la deal
pentru a admira panorama orasului
Dar principalul moment al zilei a reprezentat…
… intalnirea cu ministrul turismului din Mauritius
Ultimele ore de relaxare, inapoi la Hotelul Le Meridien
Managerita de vanzari a Le Meridien
Ultima baie din Mauritius
Zahir, simpatica noastra gazda cu juniorul
Orice lucru are si un sfarsit… iar sfarsitul a fost la aeroport
cam asa arata interiorul unei aeronave Air Mauritius
Dis-de-dimineata, la Paris
Si nici nu stiti ce bine a picat cardul Flying Blue Gold… nu e o placere sa ai 5 ore de tranzit pe culoare, mai bine in business lounge
Ieri am terminat jurnalul de bord al excursiei din Mauritius, asa ca m-am gandit ca astazi sa va ofer mai multe informatii sa le zic logistice despre cum poti vizita Mauritius. Mai multe informatii au fost in serial in timp ce povesteam despre ce am vazut si am simtit acolo, dar aici incerc sa le sumarizez pe cele pe care le-am tratat foarte pe scurt in serial sau deloc…
Cand sa te duci in Mauritius
Mauritius este la sud de Ecuator, deci anotimpurile sunt inversate comparativ cu Romania – cand la noi e iarna, in Mauritius e vara si viceversa. Vara, temperaturile cresc pana spre 30 de grade, cu minime la 25 (rar se inregistreaza temperaturi extreme de gen 35-40 de grade), iar iarna, temperatura medie diurna se duce pe la 20-25 de grade, dar noaptea se poate ajunge si la 15 grade. Trebuie luat in consideratie si faptul ca sezonul ploios este undeva in perioada ianuarie-martie, dar taifunurile sunt relativ rare.
Cum ajungi in Mauritius
Nu e chiar foarte usor de ajuns. Optiunile pe care le stiu sunt via Paris (cu Air France / Air Mauritius pe zborul spre insula), Londra (cu British Airways, atentie insa, cursele BA din Romania aterizeaza pe aeroportul Heathrow, iar cursa de Mauritius opereaza pe aeroportul Gatwick), Dubai (cu Fly Dubai si mai departe Emirates, dar trebuie sa stai destul de mult in aeroport pana pe la 3 dimineata cand decoleaza Emirates-ul, iar la intoarcere trebuie sa dormi in Dubai, deci viza si alte probleme), Zürich (dar nu se prea potrivesc orarele, astfel ca trebuie sa dormi o noapte in Zürich si asta in general ustura la buzunar) sau Frankfurt (cu Condor si cu Tarom pana la Frankfurt). Probabil, cea mai usoara optiune e via Paris.
De Anul Nou, agentia Prestige Tours organizeaza un program cu un avion charter direct pe ruta Bucuresti-Mauritius, operat de un avion Airbus 310 al Tarom (avioanele acelea mari ale Taromului). In caz de interes, iaca oferta de Revelion.
Viza Mauritius
Cetatenii romani nu au nevoie de viza pentru a vizita si a sta 3 luni in Mauritius. Daca ajungi in Mauritius dintr-o zona afectata de malarie, este posibil sa fii obligat sa iti ia sange pentru analize.
Boli tropicale / Siguranta personala
Mauritius este o tara sigura fara probleme de boli tropicale gen malaria sau febra galbena. De asemenea, nivelul de securitate este ridicat, incearca insa sa fii atent la buzunare mai ales in zona pietei centrale din Port Louis. Traficul si consumul de droguri sunt considerate crime si autoritatile promit sejururi de pana la 60 de ani pe insula in caz ca esti prins. Din pacate, nu la Hilton!
Transport prin Mauritius
Autobuz – exista un sistem bine pus la punct de autobuze. Nu va asteptati la ultimul racnet in materie de autobuze, majoritatea nu au aer conditionat, dar toate geamurile sunt deschise . Biletele se pot cumpara de la vanzatorul de bilete (toate autobuzele au un sofer si un vanzator de bilete) care iti va spune cat te costa pana unde mergi. In general, vanzatorii de bilete iti vor explica unde trebuie cobori, sunt niste tipi de treaba. Atentie insa ca anumite obiective turistice pot fi in afara localitatilor (cum ar fi Chamarel) si autobuzele publice nu trec pe acolo. Exista o autogara mare in Port Louis, la doi pasi de centru.
Rent-a-car – Soselele sunt foarte bune, se conduce foarte ordonat si calm, dar soselele pot fi inguste si, ce e mai dificil, se conduce pe partea cealalta, dupa sistem englezesc. Daca te bagi, exista numeroase firme de inchiriat masini pe insula, atat locale, cat si internationale.
Taxi – o buna parte dintre turistii care viziteaza insula inchiriaza un taxi. Eu am platit 1.500 de rupee (37,50 euro) pentru 3 ore, dar taxiul a fost chemat la un resort de lux si nu am prea avut spatiu de negociat. Daca sunteti in Port Louis, Flic en Flac sau Grand Baie, negociati cu un sofer de taxi si probabil ca veti scoate cam la 2.500 de rupee pe zi (am inceput o discutie de genul asta in Port Louis si primul pret a fost 3.500 de rupee ). Taxiurile sunt clar semnalizate si nu ar fi o idee rea sa negociati cu un taximetrist autorizat.
Moneda locala
Toate preturile sunt exprimate in rupee mauritiene; 1 euro reprezinta circa 40 de rupee. Nu am incercat sa platesc in euro sau dolari, este posibil doar in cateva locuri si la rate jalnice. Peste tot, vei gasi banci si case de schimb valutar, iar ATM-uri sunt peste tot. De obicei, folosesc ATM-urile unor banci internationale de care am auzit, in cazul de fata am scos bani de la un ATM al HSBC.
Limbi vorbite
Cam orice mauritian vorbeste cel putin engleza si franceza. Limba oficiala este engleza, dar limba cea mai folosita este franceza cand vreun mauritian se va adresa unui strain. Cea mai populara limba este insa creola, o combinatie de franceza cu limbi africane. Peste tot este scris in engleza, uneori si in franceza.
Unde sa dormi
Mauritius s-a dorit sa fie o destinatie premium cu numeroase resorturi, multe all-inclusive de lux. Pe langa aceste resorturi care arata extraordinar, in Mauritius poti gasi si pensiuni la preturi rezonabile in zone urbane cum ar fi Flic en Flac. Pentru cazare poti sa te uiti pe site-urile mondiale de cazari sau, daca vrei sa calatoresti printr-o agentie de turism, vorbeste cu cei de la Prestige Tours.
Mancare
Mauritius este un mix etnic fascinant, asa ca si bucataria reflecta acest mozaic. Bucatariile indiana, chineza si creola sunt la ele acasa pe insula, evident nu vei avea probleme sa gasesti mancare europeana. Mauritius este o insula, deci fructele de mare nu pot lipsi din multe meniuri.
Bautura
Mauritius produce rom, asa ca romul este principala bautura alcoolica pe care o vei gasi. Ma asteptam la o varietate mai mare de juice-uri de fructe naturale, dar nu e chiar asa. Incearca sa bei suc de trestie de zahar, de preferinta in combinatie cu altceva (lamaie, portocala, menta etc.), altfel este lesinator de dulce.
Cam astea ar fi principalele informatii… In ultimele zile de cand am tot povestit despre Mauritius, am descoperit ca unii dintre voi ati fost prin Mauritius. Daca ati fost si ati dori sa completati informatiile deja prezentate, v-as multumi frumos .
Imagini Mauritius
Aeroportul din Mauritius… te introduce in atmosfera
Mai acum cativa ani am fost in safari, vreo doua saptamani, prin Africa de Est, mai precis in Kenya si in Tanzania. Daca stau sa numar, am fost in sapte parcuri nationale (patru in Kenya, trei in Tanzania) si am vazut mii si mii de animale – din masina, de pe bicicleta si din balon. La un moment dat, am si scris un mic ghid al acestor parcuri nationale est-africane ca sa va ajute pe cei care doriti sa va planificati un safari prin aceste tari pentru ca, dupa cum ziceam, sunt destul de multe si e greu sa alegi ce si cum si unde… Evident, foarte multi m-au intrebat unde sa se duca – in Kenya sau in Tanzania. Evident, cel mai bine este sa mergeti in ambele tari, dar daca este sa fiu obligat cu pistolul la tampla sa aleg o tara, as zice fara a clipi – Tanzania. De ce? E mult mai sigura decat Kenya, are sosele mult mai bune, are Kilimanjaro si Zanzibar, iar Ngorongoro ofera cea mai mare concentratie de animale salbatice din zona… Dar sa trecem la lista de “neratabile”.
Parcul National Ngorongoro – in orice secunda trebuie sa intorci capul si vei vedea o alta jivina – un elefant, vreo ceata de lei, niste zebrite, orice. Ngorongoro este, de fapt, un crater vulcanic (nu va speriati, e stins de cateva milioane de ani) cu pantele destul de abrupte, asa ca foarte multe animale nu se pot catara si sa iasa spre campii mai vaste… De aceea, in acest crater, vei descoperi cea mai densa populatie de fauna salbatica din Africa. Aici am asistat la o spectaculoasa vanatoare de lei, dar am vazut cam tot ce poti vedea in Africa (mai putin leoparzi) in doar cateva ore.
Muntele Kilimanjaro – cand il vezi pentru prima oara, nu realizezi ca este cel mai inalt munte din Africa si ca varful ajunge undeva la aproape 6.000 de metri! Este de asemenea un vulcan care rasare stingher din mijlocul unei campii inalte (baza e pe la 2.000 de metri). Mai are inca (cat o mai avea) ceva zapada pe crestet si este anual luat cu asalt de mii de alpinisti. Chiar daca nu urci in varf, privelistea lui Kili este de neuitat.
Insula Zanzibar – cand sultanul omanez Sayyid Said bin Sultan al-Busaid a debarcat in Zanzibar a crezut ca a murit si ca era deja in rai. Nu murise, era viu, asa ca a decis sa mute capitala tarii din patria-muma, Oman, in colonia Zanzibar (e un caz aproape singular, celalalt caz de mutare a capitalei din tara de origine in colonii este cel al Portugaliei a carei capitala a fost Rio de Janeiro pentru circa doua decenii). Pentru un arab crescut in pustiul Arabiei si care isi imagineaza Paradisul ca un loc verde, plin de ape curgatoare, nu e de mirare ca a considerat Zanzibarul ca fiind paradisul… Cam asta considera si sute de mii de turisti care vin aici anual – verde, plin de palmieri, plaje incredibile, mirodenii crescand peste tot.
Parcul National Serengeti – daca Ngorongoro detine recordul densitatii faunei, Serengeti este arhetipul de parc national pe care il vezi pe National Geographic! Suprafete vaste, baobabi stingheri si multe, multe vietuitoare… Cu cat intri mai in adancul parcului, cu atat vei avea mai multe sanse sa fii in unica masina care bate aceste colturi de lume.
Blue Safari – daca te duci in Zanzibar, ia excursia de o zi numita Safari Blue . Culoarea apei iti va ramane muuuult timp pe retina!
Spice Tours – un alt tur foarte popular in Zanzibar. Vrei sa vezi cum arata cacaua din care se face ciocolata? Piperul verde? Nu costa foarte mult si poti descoperi multe, multe colturi superbe din aceasta insula a Paradisului.
Stonetown – este capitala Zanzibarului, iar numele dat orasului releva fascinatia africanilor la vazul unui oras construit din piatra! Veniti de pe un continent unde chirpiciul, trestia si lemnul sunt materialele folosite pentru constructia de locuinte, africanii au ramas socati sa vada case din piatra! Nu veti fi chiar socati, dar in mod cert veti fi fascinati de cartierele vechi, de portile ornamentate, de pietele traditionale si palatele traditionale arabe in frunte cu palatul sultanului numit si Casa Minunilor pentru ca avea curent electric si lift!
Manyara National Park – aflat mult mai aproape de Arusha, cel mai mare oras din zona de safari, aici poti sa vezi o specie unica de lei – leii cataratori care se urca in copaci. Trebuie sa ai ceva noroc sa-i vezi, eu nu am avut acest noroc, dar cine stie, poate intr-o zi… Sa nu uit, leii se relaxeaza in copaci, nu vaneaza pasari :).
Parcul National Tarangire – iti plac pasarile, atunci aici este locul perfect pentru tine. Tarangire adaposteste nu mai putin de 550 de specii de pasari, pe langa “obisnuitii” elefanti.
Viziteaza un sat de masai. Masaii sunt triburile care locuiesc in zona de safari si majoritatea lor si-au pastrat obiceiurile. Desi vizitele ti se vor parea mult prea turistice, daca treci de minibazar si dans si vei intra in colibele satenilor, vei descoperi adevarata viata africana.
Cam astea sunt cele mai faine 10 experiente pe care le-am trait sau vazut in Tanzania. Nu neg ca or fi si altele, asa ca, daca ati mers in Tanzania, astept la comentarii propunerile si amintirile voastre.
Si daca vreti sa vedeti niste oferte bune, aruncati o privire si la informatiile suplimentare, ca si la ofertele Eximtur, oferte care includ safari (cu balon inclus :)), precum si oferte de cazare in Zanzibar.
Imagini Tanzania
Pe drumurile prafuite din marele crater Ngorongoro
Safari in Ngorongoro
Hipopotami la baie !
Traversati doar pe zebra
Leu la vanatoare de antilope gnu
Maretul Kilimanjaro, ridicandu-se deasupra campiei inalte
Welcome to Zanzibar
O imagine clasica a marelui Parc National Serengeti
Imbarcarea in Safari Blue
Asta da culoare a marii
Dhow-ul traditional arabesc este si barca traditionala a Zanzibarului, veche colonie omaneza
Nu este foarte cunoscuta in Romania, dar este locul favorit pentru luna de miere a sud-africanilor si a multor vest-europeni, este in Africa, dar este civilizat, curat si nu exista risc de boli tropicale, este locuita majoritar de indieni care vorbesc… franceza, desi limba oficiala este engleza, in schimb are niste plaje legendare, o mare verde, resorturi de bun-gust si multe alte atractii si experiente… Ladies and gentlemen, welcome to Mauritius!
Mauritius este o tara insulara aflata undeva in Oceanul Indian in largul coastelor Africii, oficial facand parte din continentul negru, desi marea majoritate a locuitorilor sunt de fapt indieni, urmasi ai muncitorilor adusi aici de colonistii englezi. Este o tara dezvoltata, de aceea, alaturi de Seychelles, este unica tara din Africa ai carei cetateni pot calatori fara viza in Europa. Am avut posibilitatea sa vizitez aceasta tara in toamna trecuta, iar in urma vizitei am scris, evident, un jurnal de bord, pe care il puteti citi aici. Este o combinatie perfecta de plaje superbe, de dealuri pitoresti, de locuri unde poti sa intalnesti exemplare ale faunei africane, dar si fenomene geologice rare. In articolul de azi voi incerca sa va prezint 10 experiente deosebite de care poti avea parte in Mauritius!
Mangaie o zebra la Casela Park – este un miniparc de safari aflat destul de aproape de statiunea Flic en Flac. Poti sa urci intr-un camion sau poate pe Segway si sa circuli printre zebre, struti, pauni, porcusori si alte oratanii. Exista si posibilitatea de a te plimba cu un leu, sa faci tiroliana si cate si mai cate. Dar amintirea mea de neuitat din Casela Park ramane faptul ca am mangaiat o zebrita J.
Mananca o friptura de crocodil la Vanilla Park – din nou, un parc cu vietuitoare… este locul unde poti mangaia testoase-gigant centenare, sa mangai pui de crocodili, sa te distrezi cu niste maimute cam zbanghii si, nu in ultimul rand, sa gusti o friptura de crocodil. Ma rog, pentru cei cu bani, gasesti un magazin cu produse din piele de crocodil! Aici poti fi sigur ca pielea e autentica pentru ca fostii ei proprietari au vietuit la doi pasi.
Fa baie la Ile aux Cerfs – desi numele ii spune ca aici vei gasi cerbi, ei bine, nu mai e nici picior de asa ceva. In schimb, este o insula paradiziaca inconjurata de o apa de o culoare incredibila – variind de la verde la albastru si inapoi. Plaja cu nisip fin, posibilitatea de a manca gratar de peste prins la fata locului si o minicascada. Desi este o insula megaturistica, daca faci vreo 500 de metri de la locul de debarcare, poti fi aproape singur pe plaja… Si, ca veni vorba, poti juca si un pic de golf :).
Plimba-te pe fundul marii la Undersea Walk – vrei sa vezi lumea subterana fara sa fii un scufundator? Nicio problema, in Mauritius poti sa faci asta fara sa te uzi la par! Exista o experienta care se numeste Undersea Walk… Cobori in apa, ti se pune un soi de clopot in cap, legat cu un fir de suprafata de unde primesti oxigen si te poti plimba printre pesti colorati pe fundul marii. Poti sa hranesti pestii care se vor napusti la tine, iar amintirile sunt memorabile. Din pacate, nu am avut timp sa experimentez Undersea Walk in Mauritius, am experimentat-o in Mexic si va pot asigura ca este o experienta cu adevarat memorabila!
Afla povestea zaharului din Mauritius la L’Aventure du Sucre – Daca faci cativa kilometri pe soselele din Mauritius, este imposibil sa nu vezi lanuri, lanuri de trestie de zahar. De-a lungul secolelor, trestia de zahar a fost principalul produs al insulei, chiar si astazi o buna parte din PIB-ul insulei este datorat industriei zaharului. Poti sa descoperi istoria industriei, sa descoperi tehnologia istorica de fabricare, dar si sa gusti si sa constati cat de diferite pot fi sortimentele de zahar la un adevarat muzeu al zaharului numit “L’Aventure du Sucre”.
Fotografiaza pamanturile colorate de la Chamarel – nu foarte departe de coasta sudica, dar in interior, urci niste dealuri si, dupa ce admiri o cascada spectaculoasa, ajungi intr-un loc in care pamantul ti-a demonstrat ca are un suflet de artist – vei descoperi o zona stancoasa in care geologia combina zeci si zeci de nuante de culori. Evident, vei putea vedea si niste testoase, dar principala atractie sunt pamanturile colorate. Nu uita insa sa opresti la doi pasi de satul apropiat, pentru o panorama extraordinara a coastei insulei Mauritius.
Descalta-te la Templul hindus Ganga Talao – pare ciudat, dar aici, destul de aproape de Africa, majoritatea populatiei este formata din indieni – unii hindusi, altii musulmani, dar majoritatea sunt hindusi. Peste tot prin insula gasesti temple hinduse, dar TEMPLUL principal se numeste Ganga Talao, unde poti gasi si cea mai mare statuie a lui Shiva din lume (sau, cel putin, asa sustin unii). Cu ocazia sarbatorii Maha Shivaratri, cam toata populatia hindusa a Mauritiusului (circa 500.000 de oameni) vin aici sa se roage!
Inchiriaza o masina si viziteaza insula – sunt mii de panorame absolut superbe! Aproape la fiecare colt de drum vei gasi ceva de care sa te bucuri… De ce sa nu inchiriezi o masina (se poate si cu sofer, intreaba orice taximetrist) si ia-o teleleu printre dealuri si plantatii de trestie de zahar.
Du-te la o cursa de cai in St. Louis, capitala insulei – hipodromul din St. Louis este cel mai vechi din emisfera sudica, iar cursele de cai reprezinta cel mai important eveniment sportiv din Mauritius. Se vede ca, aici, ultimii colonisti au fost englezii pentru ca au insuflat localnicilor pasiunea pentru curse (dar si pentru pariuri!). Cand au loc curse, o buna parte din St. Louis este prezent acolo! Daca ai ocazia, nu rata!
Skydive Mauritius – am vazut Mauritius de sus, din avion, si arata intr-un mare fel – o lacrima verde inconjurata de o mare verzui-albastruie… Cred ca daca te arunci din avion in tandem, nu vei uita asta pe viata!
Cam astea sunt cele mai faine 10 experiente pe care le-am trait sau vazut in Mauritius. Nu neg ca or fi si altele, asa ca, daca ati mers in Mauritius, astept la comentarii propunerile si amintirile voastre.
Si daca vreti sa vedeti niste oferte bune, aruncati o privire la informatiile suplimentare, ca si la ofertele Eximtur. Dupa cum spuneam, Mauritius este o destinatie extrem de populara pentru luna de miere si pe buna dreptate, asa ca sa nu fiti surprinsi ca printre ofertele Eximtur veti gasi si oferte de petrecere a lunii de miere (in hotelul Constance am stat si eu si merita… de fapt, ma gandesc ca la un moment dat sa scriu si despre el in seria de recomandari pentru luna de miere).
Imagini Mauritius
Cu camionul prin Casela Park
Sa mangaiem o zebrita
Sau un crocodil
O tanti aproape centenara
Nu iti dai seama din prima, dar asta este o friptura de crocodil !
Plajele din Mauritius atrag mii de turisti… pe buna dreptate
Apa din jurul Ile aux Cerfs
Mauritienii sunt specialisti in zahar
Pamanturile colorate de la Chamarel
O puja la cel mai mare templu din Mauritius – Ganga Talao
Daca o sa vezi vreo oferta pentru Capul Verde, ai cele mai mari sanse sa fie in Sal. Sal este cea mai dezvoltata insula a arhipelagului si cel mai pregatita pentru turism, locul unde sunt sute si sute de hoteluri, resorturi, apartamente de inchiriat, restaurante si asa mai departe. Este mai degraba Europa decat Africa, dar sarmul african si atmosfera de “no stress” transpar si aici printre hoteluri si resorturi. Este probabil si locul cu cele mai variate activitati. Este THE RESORT. Cu bune si cu rele. Dar, spre deosebire de Playa de las Americas, Patong ori Mamaia, este mult mai relaxat si mai linistit. Spre deosebire de Sharm el-Sheikh sau Hurghada (sau, probabil, si Antalya, dar nu am fost acolo, zic doar din auzite), nu este locul in care e obligatoriu sa fii inchis intr-un all inclusive unde sa mananci, sa bei si sa zaci la soare cat tine sejurul. Pentru ca poti sa iesi, si e fain sa iesi.
Sal este locul de unde a inceput turismul in Capul Verde care acum genereaza cam 30% din PIB-ul tarii. Sa nu credeti ca turismul capverdian a aparut datorita unei minti stralucite din guvernul de la Praia, a vreunui ganditor cu viziune pe termen lung din cercuri guvernamentale. Nu, nu a fost o politica de stat de dezvoltare a statiunilor marine cum e cazul Turciei, Tunisiei sau al Egiptului. Pur si simplu, asa s-a intamplat. Si asta mi se pare atat de african :).
Povestea spune ca, la un moment dat, acum vreo 40 de ani, in anii ’70, probabil imediat dupa independenta, un industrias belgian s-a imbolnavit de astm. Se numea Gaspard Vynckier. Doctorul i-a spus ca trebuie sa se ascunda de vremea ploioasa, umeda si rece din tara natala si sa se stabileasca undeva unde e cald si uscat. Si, dupa o cercetare amanuntita, belgianul a descoperit insula Sal din Capul Verde. A ajuns aici si a construit o casa unde si-a invitat prietenii si rudele. Apoi a construit o pensiune, Apoi un hotel cu gradini mari. Se numeste Hotelul Morabeza si este hotelul care a creat turismul capverdian. Si am avut placerea si onoarea sa dorm o noapte aici. Evident, hotelul este modern, a fost remodernizat de cateva ori, nu este un hotel-tip anii ‘ 70. Si este un hotel foarte fain, pastrand parca ceva din atmosfera aceea de “no stress”.
Dupa Morabeza, urmatorul hotel construit a fost Aeroflot, construit de sovietici. In perioada in care guvernul cocheta si cu sovieticii, si cu americanii, Aeroflotul folosea Sal ca o baza de escala, de realimentare in zborurile spre Africa si Ameria de Sud si de schimbare a echipajelor. Cum Morabeza era foarte scump (pentru sovietici si bugetele lor), iar alte optiuni nu prea existau, Aeroflotul a construit un hotel pentru echipaje. Acum este inchis, dar zvonurile spun ca va fi redeschis, evident, tot de rusi, si ca va fi lux pur, in stil sovietico-tarist. Folclorul local sustine ca si Medvedev sau Putin vin pe aici destul de des in vacante mai scurte sau mai lungi. Probabil, cauta si ei locuri unde nu sunt turisti rusi, si, intr-adevar, pe aici nu am auzit ruseste pe strada sau pe plaje. Imensa majoritate a turistilor sunt italieni, apoi nordici, ceva portughezi si francezi. Rusi, nema. Ciudat, pentru ca, oriunde am gasit un pic de plaja si resorturi, era musai sa fie si hoarde de rusi. Desi au descoperit Capul Verde in anii ’70–’80, intre timp l-au uitat. Mai bine.
Dupa Morabeza si Aeroflot, au venit si spaniolii de la RIU si altii si au simtit ca e loc de business. Si s-au pus pe construit resorturi all-inclusive. De ce all-inclusive? Pentru ca atunci, in anii ’80–’90, era obligatoriu. Ca turisti, nu prea aveai unde manca, bea si dansa in afara resorturilor. Dar un boom turistic a atras in anii 2000 investitii majore… pe langa all-inclusive-uri, au aparut zeci si sute de pensiuni, apart-hoteluri, restaurante de tot felul (unele excelente), agentii care ofera tururi, tot ce trebuie unui turist. Nu mai e nevoie sa optezi pentru un all-inclusive, multi se arunca in TAP si vin si stau in apartamente din bloculete dragute. De fapt, Santa Maria arata mai degraba a Spania turistica… ca stil. Ca savoare, este inca africana.
Dar, pe langa dezvoltarea turistica, zona Santa Maria are parte si de o incredibila crestere imobiliara. In ultimii 10 ani s-au construit in draci complexuri rezidentiale pentru oameni care sa stea aici. Se spera ca mii si mii de europeni nordici alungati de norii, frigul si ploile de acasa se vor muta in Capul Verde. La fel ca in Tenerife sau in Spania, s-a construit un oras intreg. Dar, ca si acolo, a ramas cam gol. Iar preturile la apartamente au scazut cu mai bine de 50–60%. Asta nu inseamna ca sunt megaieftine, un apartament costa si 70.000 de euro, dar am inteles ca initial bateau spre 200.000 de euro. Ma rog, acum depinde de la apartament la apartament, ce este cert e ca am vazut complexuri rezidentiale destul de extinse si goale, goale… Un loc perfect pentru a turna un film despre criza economica din Spania
Ca si in cazul zborului peste Boavista, cursa TACV a survolat o buna parte din insula Sal. Asa am vazut oraselul Santa Maria, Mecca turismului capverdian, dar si marile ansambluri all-inclusive de-a lungul coastei. Daca, la Boavista, erau cateva, aici, in Sal, se succedau de-a lungul coastei… ma rog, cand ne-am apropiat de aeroportul aflat in proximitatea capitalei Espargos si nu langa zana resorturilor capverdiene, Santa Maria, aceste resorturi au disparut… si pana sa ma dumiresc ce si cum, am si aterizat.
Fiind zbor intern, nu am mai avut parte de coada de la viza, insa bagajele au intarziat un picut… La doi pasi, am vazut un cuplu care avea o hartie cu numele meu. Mare mi-a fost uimirea sa fiu intampinat in limba romana… Dupa Boavista, unde reprezanta Barracuda era romanca, inca o romanca ce lucra in turismul din Capul Verde. Facem cunostinta – era Zsuzsanna din Tg. Mures si Paulo, directorul Barracuda, in cea mai turistica insula din arhipelag, portughez de bastina si care a vrut sa se asigure ca am pe cineva capabil sa vorbeasca in limba mea natala. S-a dumirit insa repede ca stiu destul de bine engleza… Dar a fost o placere sa intalnesc o romanca din Capul Verde :).
Inainte de a ajunge la hotel, am facut un scurt tur de oras. Initial, mi-era teama ca Santa Maria e un soi de Sharm-el-Sheikh sau Hurghada (nu stiu cum e Antalya, nu am fost niciodata, dar presupun ca e similara cu cele doua statiuni egiptene), dar m-am linistit imediat. Nu, nu e Hurghada, cu all-inclusive-urile acelea gigantice, labartate pe zeci si zeci de kilometri de coasta, fara un oras propriu-zis. Chiar si resorturile au dimensiuni “umane”, iar in apropierea lor se afla Santa Maria. In Hurghada sau Sharm e de neconceput sa ajungi pana in oras pe jos, in Santa Maria insa nu e nici o problema. In plus, Santa Maria are acea combinatie sic de Africa cu Europa mediteraneeana de care te indragostesti de la primul pas.
Luand la picior Santa Maria in zilele in care am ramas aici din cauza vulcanului, aveam sa descopar nu numai zona de hoteluri mari, ci si un cartier plin, plin de pensiuni super dragute, construite de diversi europeni. De altfel, aici sunt foarte multi europeni care s-au mutat si si-au deschis un business – o agentie de turism, o pensiune, un restaurant pe care le tin ei personal. Comertul de suvenire este insa dominat de senegalezi, asta si pentru ca localnicii au o cultura de tip insular… nu se rup in figuri cu munca. De aceea, mai degraba antreprenorii straini isi aduc colaboratori din Europa dornici sa traiasca pe o insula cu o clima minunata si unde stresul nu este prea mare… poate si pentru ca pe toate magazinele de suvenire vezi inscriptia “Capul Verde – no stress”.
Cum ziceam, am dormit in hotelul Morabeza, care a tot fost modernizat, nu am descoperit nici un semn cat de mic ca ar fi fost primul hotel din arhipelag. In schimb, am gasit atmosfera aceea de relaxare insulara. Terenul fiind achizitionat cand pamantul nu costa aproape nimic in Santa Maria, Morabeza se intinde linistit pe o suprafata nici prea mare, nici prea mica, iar constructiile chiar sunt spatioase, nu simti presiunea spatiului limitat… cladiri cu doar doua etaje, piscine largi, locuri de joaca pentru copii. Si asta la doi pasi de centrul orasului.
M-am plimbat prin Santa Maria in sus si in jos. Mai exista inca crampeie din acel sat traditional african care cred ca era acum vreo 50 de ani. Si acel crampei il gasesti pe dig, candva in cursul diminetii, cand vin pescarii si isi vand marfa in general pentru hoteluri, dar nu numai. Evident, vedeta numarul 1 este tonul, acel peste imens si cu o carne buna, buna, buna (nu, nu are nimic comun cu gustul tonului de conserva din supermarketuri!), pozat de toti turistii. Un alt crampei atat de african este atunci cand negresele de un negru ca taciunele (probabil venite din Senegal, localnicii sunt in mare majoritate mulatri), umbland drepte pe strada cu un intreg aprozar in varful capului, se plimba cu scopul de a-si vinde produsele ici si colo. Ma rog, crampeiele aduse din strainatate sunt, desigur, boala surfingului care a fost contractata atat de straini, cat si de localnici. Iar sezonul vanturilor tocmai a inceput la sfarsit de noiembrie, iarna fiind anotimpul propice pentru tot soiul de surfinguri.
Desi suntem in Africa, orasul este impecabil… ma rog, aproape impecabil, nu toate strazile sunt asfaltate, dar, pe o insula in care sunt ani in care nu ploua deloc, riscul de noroi este practic nul. In schimb, atat Sal, cat si celelalte doua insule pe care le-am vizitat stralucesc de curatenie, uneori mi se pare ca e mult mai curat decat in multe parti din Europa. Santa Maria este de asemenea foarte cosmopolita si nu numai datorita turistilor, ci si gratie rezidentilor in mod special. Trebuie sa ne gandim ca, in 2000, existau doar 15.000 de locuitori pe toata insula, iar in 2010, erau deja 35.000. Si nu pentru ca s-au inmultit brusc localnicii (desi numarul de prunci este foarte mare), ci datorita afluentei de emigranti italieni, scandinavi, portughezi sau senegalezi. Peste tot gasesti restaurante italienesti (unele chiar foarte foarte bune), gelaterii, croasante frantuzesti, tot ce trebuie.
Santa Maria este, evident, centrul turistic, asa ca aici poti gasi cam tot ce se poate oferi in termeni de atractii – tururi cu bicicleta, segway, camioneta, exista chiar si un Hammer, sa vezi rechini sau broaste testoase depunandu-si ouale (din pacate, nu era sezonul)… dar despre ce poti face pe insula, in episodul urmator. Dar sa nu uit sa mentionez ca m-am cunoscut si cu patronul Barracuda, dl Ernesto Carneiro, care a avut viziunea exploziei turistice din Capul Verde si a pus bazele uneia dintre cele mai mari agentii din arhipelag inca din 1989… cand pe aici nu existau decat Morabezza si hotelul Aeroflot. Dupa o cina, am aflat ca programul urma sa mi se schimbe din cauza eruptiei vulcanului Fogo. Din pacate, nu voi mai ajunge pe insula Fogo (aflata in programul initial), ci voi zbura in coltul nord-vestic al arhipelagului pe insula Sao Vicente, insula Cesariei Evora, de unde voi descoperi partea verde a Capului Verde… Brusc, m-am entuziasmat. Dupa doua insule desertice (Sal si Boavista), urma sa descopar si insulele pline de vegetatie ale Capului Verde. Desi mi-as fi dorit mai degraba sa vad lava curgand la vale pe vaile din Fogo, dar se pare ca insula a fost inchisa pentru turisti. Pacat, ar fi fost o experienta unica.
Am fost in Capul Verde la invitatia TAP Portugal cu sprijinul local al agentiei capeverdiene Barracuda Tours
Imagini Santa Maria, Sal, Capul Verde
Santa Maria, capitala turismului din Capul Verde
Complex all-inclusive din Capul Verde
Comitetul de primire Paulo si Zsuzsanna
Prin centrul Santa Mariei
Gata, m-au lasat la hotel
cam asa arata centrul
Relax, chill, no worry
Hotelul Morabeza – asta a fost camera mea
Piscina de sub balcon
Cam astea puteai face prin hotel… dar oraselul Santa Maria era la doi pasi
Aha, uite-i si pe prietenii de la Barracuda
La doi pasi, marea cu o culoare minunata
Chiar daca nu practici, e o placere sa vezi surferi
Pe la 10, 11, vin pescarii
cu prada
Chestia asta n-am mai vazut-o pe nicaieri
Un meniu la un restaurant obisnuit
mmmm… carpaccio
sau ton
Trupa asta mi-aduc aminte de clipul lui Michael Jackson – They don’t care about us
Un aprozar umblator
Cartierul de pensiuni si home stays… nu trebuie sa stai neaparat in hotel in Sal
A venit și ziua dedicată vizitării insulei Sal, cea mai veche insulă din arhipelag, dar și cea mai… turistică. Citisem despre ea că este deșertică, plouă din an în Paști (sunt ani în care nu plouă deloc!), și asta fiindcă vulcanii de aici au fost erodați. Văzusem contrastul dintre Madeira și Porto Santo, insule care sunt la doar 60 km una de alta – Madeira e înverzită și plină de arbori, și străbătută de numeroase ape curgătoare, Porto Santo e Sahara. De unde vine diferența ? Madeira este muntoasă, iar cel mai înalt vârf are vreo 1.800 de metri și oprește norii care traversează zona, iar cea mai înaltă ridicătură din Porto Santo are doar 400 de metri… iar norii trec mai departe. Așa și cu Sal. Cea mai înaltă ridicătură are tot 400 de metri, mai precis, 408 metri.
Dimineața, când am dat perdeaua la o parte, am rămas cu gura căscată. Era nor! Nor negru, de ploaie! În Sal? Păi suntem și în plin sezon secetos, și în cea mai secetoasă insulă din Capul Verde și e nor? Sigur e ceva cu vulcanul Fogo, care tot erupe, erupe, erupe. Mă consolez cu faptul că și ieri, în Boavista, ziua a început cam întunecată și apoi a ieșit soarele, fix în momentul când trebuia, când ajunsesem pe plaja Santa Monica!
În fine, îmi strâng lucrurile, în cursul după-amiezii urmează să părăsesc insula. Din discuția din seara precedentă cu patronul agenției Barracuda, gazda mea de aici, aflasem că, din cauza erupției lui Fogo (Fogo era în programul de vizitare), nu mai pot să mă duc acolo, deci voi pleca în seara aceasta spre Sao Vicente, în colțul nord-vestic al arhipelagului, pe insula Cesariei Evora. Deși aș fi preferat să ajung cum-necum pe Fogo, ideea de a ajunge în Sao Vicente și să vizitez insulele de lângă mă bucură rău… înțeleg că, totuși, acolo sunt cele mai pitorești insule. Mă rog, și Boavista e frumoasă, probabil că și Sal mă va încânta… dar frumusețea Capului Verde vine din varietatea asta extraordinară.
La recepție mă așteaptă Paulo și Zsuzsanna, așa că plecăm de urgență spre primul obiectiv. Trecem pe lângă complexurile rezidențiale construite în exces pe insulă pentru eventualii rezidenți europeni și care acum zac cam goale și la jumătate de preț. Nu e singurul loc din lume. Și, în timp ce trecem prin acest cartier, deodată Paulo cârmește la stânga și ajungem off-road. Ăsta e primul popas, pe plaja Ponta Preta, preferata surferilor. Zsuzsanna îmi spune că aici sunt surferii, iar kite-surferii sunt pe cealaltă parte a plajei… or fi, am văzut niște kite-uri în larg spre zona care mi-o indica Zsuzsanna, dar aici e cam liniște… niciun surfer nu a ieșit. Să fie prea devreme… ieri am văzut mai mulți în Santa Maria, e drept, în cursul după-amiezii. Oricum, este de-abia începutul sezonului, deci nu sunt așa de mulți. Ponta Preta este una dintre acele poze de background de computer… mare verde, plajă albă, pustie… doar o mică terasă de unde să iei un cocktail. La un capăt, o mică dună de nisip, pentru a crește exotismul. Dincolo de dună, imensul resort RIU care a alungat țestoasele. În Capul Verde, vin numeroase țestoase să-și lase ouăle pentru reproducere (din păcate, sezonul se terminase), dar construirea acestui hotel le-a alungat, pentru că țestoasele preferă să se reproducă în liniște și întuneric, nu în zgomot de muzică și lumini a giorno.
Plecăm mai departe spre capitala insulei, Espargos, nu înainte de o scurtă oprire în Murdeira, un golf plin de căsuțe pe care îl remarcasem încă din avion. Aici sunt unele dintre cele mai exclusive și mai scumpe vile din Sal (mă rog, dacă Zsuzsanna nu mi-ar fi spus, nu m-aș fi prins), dar e o liniște de îți țiuie urechile. E locul pentru oameni mult prea stresați, care nu vor să audă și să vadă pe nimeni. Nici măcar vreun magazin nu e, așa că e musai să dai o fugă până în Espargos sau Santa Maria.
Trecem pe lângă aeroport și fac cunoștință și cu Espargos. Nu aș putea spune că e ceva deosebit aici. În Espargos, întâlnești în general localnici care lucrează în gringo-landul din Santa Maria. Santa Maria e mult prea scumpă pentru capeverdieni, așa că majoritatea locuiește în Espargos și lucrează în Santa Maria. Nu pot spune ca Espargos este urât, dimpotrivă, se vede că mă aflu într-unul dintre cele mai dezvoltate state ale Africii… După o scurtă tură prin centru, ocazie cu care vizitez și biroul local al celor de la Barracuda și remarc că nici aici portughezii nu s-au abținut să trântească o mare biserică, în fine, scăpăm de șoselele de altfel impecabile ale insulei și o luăm off-road… Ahhh, păi asta îmi doream, asta îmi plăcuse așa de mult în Boavista.
Ne oprim pe coasta nordică (Santa Maria e fix în sud), unde se află celebrul Blue Eye, probabil cea mai faimoasă atracție turistică din Sal… E o peșteră străbătută de apă al cărei tavan s-a prăbușit parțial, iar la o anumită oră (de obicei, în jurul prânzului), soarele face ca apa să fie de un albastru fosforescent… Și iată că din nou am noroc. Dacă prin Espargos era nor și chiar plouase (înțeleg că aceia din Capul Verde nu mi-ar da voie să plec de pe insulă dacă ar afla că sunt omul care aduce ploaia), acum, Slavă Domnului, iese soarele, așa că mă pot bucura de culoarea albastră incredibilă din peșteră… Dar pe langă ochiul albastru, foarte fain mi se pare golful acela, scobit în piatra prin care intră apa agitată a mării… și nu pot să nu imit gașca de englezoaice care se aruncă în apă… Mă rog, eu, mai timid, cu picioarele în mare, dar e așa de caldă…
De aici, de la Blue Eye, am hotărât să mă mut în spate, în camionetă, cu părul în vânt și cu toată priveliștea la dispoziție. Și, sincer, de aici, chiar arată într-un mare fel… câmpia netedă ca în palmă, nisip (care la un moment dat m-a învăluit total) și, ici-colo, conuri vulcanice ieșind din pământ… dacă ar fi apărut vreun dinozaur, zău dacă m-aș fi mirat… Ne ducem însă în trombă nu spre un Jurassic Park, ci spre un soi de colibă pierdută în mijlocul deșertului din Sal, de unde se vede, zice-se, Fata Morgana. Și, într-adevăr, după ce sar din camionetă, undeva departe, se vede parcă un lac, dar evident că nu e. În schimb, aici, în mijlocul pustiului, se găsește unicul (sau unul dintre foarte puținele) loc din Sal de unde poți cumpăra suvenire autentice din Capul Verde și nu pe cele uzuale Made in China, pe care le găsești la fiecare zece metri în Santa Maria. Gust și un pic de grogue (grog, nu drog!), băutura spirtoasă tipică de pe insulă… mă rog, mie, venit din patria pălincii și a țuicii, nu mi se pare tare, deși pe aici este poziționată ca fiind licoarea care îți dă foc. Așa să fie.
După ce descopăr și favelas din Espargos (yap, există și așa ceva, case într-un soi de containere metalice), o tulim spre Pedra Lume… Trecem pe lângă ceva care seamănă cu o bază spațială abandonată pe cine știe ce planetă dintr-un film SF de anii ’60 (aflu că era un proiect ambițios de 5 stele cu spa) și o luăm din nou off-road printre vulcani. Aflu că zona se cheamă Pedra Lume și după ce urcăm pe deal, într-adevăr, parcă e din altă lume… Instantaneu îmi aduc aminte de salineras din Peru – în mijlocul unui crater vulcanic, bazine cu sare de un alb strălucitor îți întăresc ideea că nu te afli exact pe planeta noastră… Aici s-au aflat exploatările de sare, principalul produs al insulei înainte de apariția turiștilor… și de unde îi vine și numele de Sal :).
După pozele de cuviință și gura căscată, decidem că e timpul să plecăm. Zsuzsanna are niște clienți pe care să-i plimbe cu segway-urile. Segway-uri? Mamă, ce mi-ar fi plăcut, nu am fost vreodată cu segway-ul, dar nu mai aveam timp, trebuia să merg la aeroport.
Ne-am oprit puțin pe malul mării să văd niște pescari cu prada zilei și descopăr și vechile utilaje de transport ca niște telecabine preistorice abandonate. Aflu că există planuri minunate pentru a le converti în ceva folositor pentru turism… Sunt multe planuri minunate în Capul Verde ;).
Ultima oprire unde sincer aș fi stat mult mai mult să casc gura a fost la plaja kite-surferilor… sincer, e un spectacol total să-i vezi cum iau viteză, cum sar, cum se întorc, cum se răsucesc… Dar Zsuzsanna avea grup, Paulo voia la birou, așa că asta e… poate prin alt loc. Când am găsit plaja cu kite-surferi din Corfu, am stat vreo oră și mai bine admirându-i, și nu erau atât de mulți!
Am revenit apoi la hotel, am mai dat o tură prin Santa Maria și apoi a venit Paulo să mă ducă la aeroport. Văzusem insulele deșertice Boavista și Sal, urma să calc pe cele care aduceau cuvântul “verde” în Capul Verde :). La aeroport, cam liniște, nu erau curse internaționale, mai era doar cursa de Sao Vicente și un Sal peste vreo 3 ore. Check-in-ul l-am făcut rapid, mi-am luat loc pe partea dreaptă a avionului să admir peisajul la aterizare, am trecut și de security și m-am pus pe așteptat, frecând fericit wireless-ul gratuit și remarcabil de rapid al aeroportului…. Până când, la un moment dat, s-a făcut un anunț la megafoane în portugheză și jumătate din cei prezenți s-au ridicat gesticulând supărați… Întreb și eu care e treaba – cursa a fost anulată din cauza cenușii vulcanice care a luat-o spre nord-vest, adică spre Sao Vicente. La naiba! Și ce mult mi-aș fi dorit să ajung acolo. Asta e, nu totul e posibil.
Așa că va urma o zi și ceva de experiență all-inclusive. Pentru că aceia de la TACV, liniile aeriene din Capul Verde, au fost niște domni și m-au livrat pe banii lor la un all-inclusive de 5 stele din Santa Maria – Oasis Atlantico Salinas Sea Mă rog, nu automat, a mai fost vorba și de o vorbă bună din partea lui Paulo, venit val-vârtej la aeroport (cred că m-a urât că l-am luat probabil de acasă)… așa că iată-mă și la all-inclusive experience… aceea autentică – cu piscină, cameră frumoasă și maaare, și meniu repetitiv și fără artificii… Veneau vreo 2 zile în care n-am fost sigur unde voi mai pleca… dacă aeroporturile se închid (și unele fuseseră închise), dacă nu. Până la urmă, am ajuns totuși la Praia, pe insula Santiago, în capitală, dar, din păcate, am ratat Fogo și posibilitatea de a vedea o erupție vulcanică la fața locului… Știu, ar fi fost unic.
Am fost in Capul Verde la invitatia TAP Portugal cu sprijinul local al agentiei capeverdiene Barracuda Tours
Imagini Sal
Spre cartierele rezidentiale de langa Santa Maria
Paulo ia o pauza
in timp ce eu descopar plaja de surferi de la Ponta Preta. Fara surferi insa, si cu mult nor
Murdeira, cartierul cel mai linistit si scump de pe insula Sal
Semne bune… incepe sa apara soarele
Pana una alta, luam o pauza in Espargo, capitala insulei
Tipic Africa
Sediul Barracuda din piata centrala
La piata … prea sunt numai legume si fructe din Europa
Vulcanii astia aparuti asa in mijlocul campiei sunt geniali
Am ajuns la Blue Eye… care e pe undeva pe acolo
Frumossss
Dar parca as face o baie aici
In fine, si aici a venit molima ATVurilor
Hello, Sal ! Hello, Cape Verde !
Vulcanii astia au scuipat multa lava acum cateva milioane de ani
La drum, de data asta din spatele camionetei
Mica coliba din the middle of nowhere
de unde se vede Fata Morgana
Daca tot suntem bineveniti
Hai sa arunc un ochi printre suvenirurile made in Cape Verde si nu made in China
Grogue, bautura nationala
La revedere, Mirage
Trecem si prin favelas… yap, exista si asa ceva
Pe cealalta coasta, pe cea estica
Wow ! Salinas ! Cu adevarat impresionant !
Portul din Pedra Lume
Unde se pregatesc prazile marii
Instalatia pe care era purtata sarea pe vremuri pana in port. Cica sunt niste planuri sa fie folosita pentru turisti…
Spre ultimul obiectiv de pe lista – plaja de kite surfing
Sincer, e foarte spectaculos
O fata gata sa decoleze
In sezonul de varf, pot fi sute de kite-uri. Cred ca e un mega spectacol
Inapoi, in Santa Maria
In drum spre aeroport… diseara ajung pe o alta insula
… Sao Vicente
Dar, planurile imi sunt zadarnicite de asta micu… de vulcanul din Fogo
Asa ca revin in Santa Maria… de data asta la alt hotel, oferit de cei de la TACV
Oasis Atlantico – Salinas Sea (Doamne, de ce au nume asa lungi ?)
Cina cea fara de taina
Hm… maine am de incercat piscina
Seara, o prezentare de moda… sau ma rog, asa a fost prezentata
Tocmai aterizasem pe aeroportul de pe insula Sal, una dintre insulele care compun arhipelagul Capul Verde. În timp ce am ajuns la bagaje, văd două persoane care aşteaptă cu o plăcuţă cu numele meu. Aeroporturile din Capul Verde sunt evident destul de mici, nu e un trafic enorm. Mă duc să le spun că eu sunt, dar că trebuie să-mi vină bagajul şi am surpriza să fiu întâmpinat în limba română. În Boavista, vizitasem insula alături de o româncă, încă o româncă şi în Sal. Se vede că am împânzit lumea :). Aveam s-o cunosc însă pe Zsuzsanna mai mult în zilele următoare – o zi mi-a arătat împreună cu Paulo insula Sal şi apoi am şi participat la un tur organizat de ea.
Evident, o întreb cum a ajuns aici. Păi, simplu, ea lucra ca reprezentantă a Karthago Tours prin Grecia şi a văzut o ofertă a celor Karthago care căutau să trimită un reprezentant în Capul Verde. Mi-a zis că a aplicat imediat. “Ştiai ceva despre Capul Verde?”, o întreb. “Nici nu ştiam unde era pe hartă, mama ştia”, mi-a zis de m-a bufnit râsul :). Şi aşa a ajuns în Capul Verde şi, ca mulţi europeni care au ajuns pe aici, a şi rămas. O şi înţeleg de ce… Sloganul insulei este “No stress”, în plus vremea este minunată – rar temperatura scade sub 20 de grade Celsius sau trece peste 30 de grade Celsius. Nu ştiu cum arăta Sal acum câţiva ani, când Zsuzsanna ajunsese aici, dar acum pare să poţi avea o viaţă OK pe insulă – în Santa Maria există un supermarket cu de toate de prin Portugalia (am căutat cu lumânarea ceva produs pe insulă şi nu am găsit decât câteva sticle de vin, cafea şi Coca Cola la sticluţe de 300 ml, în rest totul era adus din Portugalia. În plus, cafeaua şi vinul vin de pe insula Fogo, unde tocmai erupea unicul vulcan activ din arhipelag şi presa spunea că au fost afectate atât podgoriile, cât şi plantaţiile de cafea. Deci, la anul, n-aş mai găsi decât Coca Cola made în Capul Verde în supermarket :(), există restaurante, şoselele sunt bune, serviciile OK, deci nu te poţi plânge că te afli în mijlocul sălbăticiei.
Aflu că, după ani, Zsuzsanna şi-a luat inima în dinţi şi, împreună cu un italian, şi-a deschis o agenţie de turism în Capul Verde – No Limits. O întreb care e ideea – să ofere nişte tururi altfel pe insula Sal, dar şi pe celelalte insule ale arhipelagului. Fie că poţi vizita plajele cu segway-ul, fie că poţi vedea cum îşi depun ţestoasele ouăle, au chiar şi un Hummer pentru tururi prin zonele vulcanice ale insulei. Evident, colaborează şi cu Karthago în continuare şi, dacă mai apare vreun grup de români pe insulă, se ocupă de ei… din păcate, nu vin prea mulţi, Capul Verde nu este prea cunoscută în România, deşi e păcat. Aflu că există chartere şi din Polonia, şi din Ungaria, dar din România, nu. Capul Verde a crescut foarte mult în ultimii ani ca o alternativă la Egipt şi Tunisia, starurile destinaţiilor calde pe timp de iarnă. În plus, se pare că ruşii nu au descoperit Capul Verde, deşi pe vremuri aici era un punct de oprire a avioanelor Aeroflot pe timpul Uniunii Sovietice.
Ne oprim într-o piaţă din Espargos, capitala insulei, unde Zsuzsanna şi-a făcut cumpărăturile. Personal, mă aşteptam ca în Capul Verde să găsesc o tonă de fructe şi de legume superexotice, dar nu pot spune că a fost cazul. Amprenta portughezilor se vede şi aici, dovadă că localnicii cresc mai degrabă roşii şi ceapă decât manioc sau alte plante specifice Africii. Iar piaţa era plină de mere (care, în mod evident, nu cresc pe insulă) sau de cartofi! Orişicum, dar am auzit-o pe Zsuzsanna vorbind în creolă cu precupeţele din piaţă. “Ai învăţat creola?”, o întreb. “E obligatoriu. Nici poliţia nu vorbeşte cu tine decât în creolă”. Creola este o limbă formată din combinaţia limbilor africane cu limba colonială, în cazul Capului Verde portugheza. Dacă ştii portugheză, însă, nu poţi să zici că, automat, înţelegi creola capeverdiană, deşi lingviştii susţin că 90% dintre cuvinte provin din portugheză, aşa că trebuie s-o înveţi aproape ca pe o limbă de sine stătătoare… complexitatea e însă şi mai mare, ţinând cont că aproape fiecare insulă are dialectul ei de creolă. M-am mai lovit de creolă şi prin insulele din Caraibe, dar acolo era creola bazată fie pe engleză, fie pe franceză. Şi fiecare creolă e diferită. Ce e interesant în Capul Verde este că limba oficială este portugheza, nu creola. La şcoală, se învaţă numai în portugheză, toate actele oficiale sunt în portugheză şi aproape toate panourile de pe stradă sunt în portugheză (am mai văzut reclame comerciale, dar în niciun caz semne “oficiale”). Şi, cu toate acestea, capeverdienii vorbesc între ei numai în creolă, fiind limba maternă a aproape 95% dintre ei. Sună ciudat, dar mai există cazuri… şi îmi vine în minte doar cazul Indoneziei, unde limba oficială, Bahasa Indonesia, nu este limba maternă a niciunuia dintre cei 300 de milioane de locuitori ai arhipelagului. Bahasa Indonesia este de fapt malay, o limbă care s-a impus ca lingua franca din cauze comerciale şi nu coloniale.
Aha… păi, Zsuzsanna, tu ce mai vorbeşti… româna şi maghiara de acasă, engleza obligatoriu, italiana de asemenea, portugheza şi creola, că locuieşti aici. “Mai ştiu şi greacă, că am locuit şi în Grecia”. Pfff… ăsta da mix .
Cum scriam şi ieri, turul de insulă a fost chiar fain, am aflat câte ceva şi despre capeverdieni, m-a dus şi în probabil unicul loc de pe insulă unde poţi cumpăra suvenire şi produse locale, chiar dacă acel loc este in the middle of nowhere. În după-masa respectivă, Zsuzsanna avea un tur pe segway şi m-aş fi dus cu cea mai mare plăcere, dar urma să iau avionul de Sao Vicente care, până la urmă, s-a anulat din cauza cenuşii vulcanice. Aşa că, a doua zi, am dat o tură pe la ea pe la birou, care era la doi paşi de hotel… realmente doi paşi. Evident, şi Zsuzsanna s-a capeverdit, era închis la ora prânzului, când orice încetează pe insulă, sfânta siestă iberică extinzându-se şi în largul Senegalului… dar, după-amiază, tocmai organiza un tur să vedem rechinii din largul coastei şi avea un loc liber. Aşa că hop şi eu! În plus, aveam privilegiul de a merge cu celebrul Hummer şi, cum nu mai fusesem vreodată cu un Hummer, iată o nouă premieră în Capul Verde. Nu e locul să mă dau pentru prima oară cu un segway, ci cu un Hummer :).
Coasta cu rechini e undeva pe coasta estică a insulei, între celebrele saline care mi-au plăcut aşa mult şi plaja de kite-surferi. Tot pe acolo prin zonă este şi un minicanion printre vulcanii stinşi din Sal, unde mai organizează ture cu Hammerul… pe acolo nu poţi ajunge decât pe jos sau cu Hammerul. Trecem printr-o zonă de coastă plină de gunoaie. Sincer, sunt surprins. Capul Verde este o ţară remarcabil de curată, multe ţări din Europa ar dori să fie la fel de curate ca aceste insule africane… dar pe plaja asta, aflată destul de departe de orice aşezare, văd tone de mizerii. “Le aduc curenţii oceanului”, explică Zsuzsanna. “Pe aici trece un curent al Atlanticului şi aduce toate gunoaiele Europei. Din când în când, vin autorităţile şi curăţă, dar zona se umple imediat”… iată unul dintre locurile care îţi arată cât de murdare sunt oceanele Planetei…
Plaja cu rechini este pustie, cu excepţia unor localnici care îţi vând câteva suvenire trântite direct pe jos, dar care şi închiriază nişte saboţi pentru 2 euro perechea. Ca să te apropii de rechini, trebuie să intri în apă până aproape de genunchi, iar plaja nu are nisip, ci nişte pietre obraznice… Şi, dacă nu ai venit pregătit (adică eşti în flip flops sau în adidaşi, dai 2 euro şi nu ai nicio problemă). Oricum, deşi Zsuzsanna e cu noi şi o fi fost de zeci şi sute de ori pe aici, avem parte şi de un ghid localnic cu care lipăim prin apă în drum spre cel mai bun loc de văzut rechini… evident, se lasă cu glume că ne vor mânca rechinii, dar nici pe departe aşa… apa nu trece mai sus de gleznă, deci niciun rechin nu va ajunge aici decât dacă vrea să se sinucidă :). Aşa că le observăm aripioarele în larg, dar destul de aproape… Înţeleg că sunt şi nişte rechini bine crescuţi care, în general, nu atacă oameni. Sunt din rasa “nurse sharks”, care sunt inofensivi… aşa că, dacă aveţi de gând să mergeţi în Capul Verde, nu de rechini trebuie să vă fie frică.
Ultima zi am petrecut-o pe bicicletă pe lângă Santa Maria, până când am fost sunat să mă întorc de urgenţă la hotel, pentru că avionul de Santiago pleacă mai devreme. Mă rog, a fost o alarmă falsă, dar şi aşa am trecut în viteză pe la sediul agenţiei Zsuzsannei, să ne luăm la revedere. Şi chiar sper că va fi o revedere, pentru că sper să ajung cândva înapoi în Capul Verde, cel puţin pentru insulele înverzite pe care le-am pierdut de data asta “mulţumită” unui anumit vulcan.
Dar dacă aveţi de gând să treceţi prin Capul Verde, salutaţi-o pe Zsuzsanna din partea mea. O găsiţi pe site-ul lui No Limits sau pe adresa de Facebook.
Am fost in Capul Verde la invitatia TAP Portugal cu sprijinul local al agentiei capeverdiene Barracuda Tours
Imagini Sal, Capul Verde
Biroul Zsuzsannei
No Limits
O parte din oferte… de remarcat ca Fogo is closed for erruption
Cam ce poti sa mai faci pe insula
Segway-urile parcate in fata agentiei
Thor, unul din angajati
Am inchiriat si eu o bicicleta
Dar cu Zsuzsanna am fost in Shark Tour
cu Hammerul
Nu, nu era Formula 1
In drum spre plaja cu rechini… pe aici, am gasit plaja aceea murdarita de … Europa
N-ai venit cu incaltari potrivite ? Nici o problema
În fine, după mai multe încercări nereuşite, am putut părăsi insula Sal. Se pare că nu voia să plec :). Ba vulcanul, ba mai ştiu eu ce. Într-un final, am reuşit să decolez cu o cursă TACV în direcţia Praia, capitala Capului Verde, aflată pe insula Sal. În zbor, am reuşit să văd undeva, departe, urmele erupţiei lui Fogo şi apoi ne-am băgat sub nori. Pentru ca din nou, deşi mă aflam în mijloc de anotimp secetos, de data aceasta Santiago să mă aştepte cu foarte mulţi nori… Ne-am rotit un pic deasupra unui cartier şi mi-am dat seama că, în final, am dat peste un oraş serios… singurul din Capul Verde, de altfel. Jumătate din populaţia ţării se află pe Santiago şi jumătate din ea locuieşte în Praia. Deci, circa 130.000 de locuitori. Un oraş serios, prin urmare.
Am aterizat pe aeroportul proaspăt botezat “Nelson Mandela” şi m-am bucurat că am ajuns la timp… în depărtare, se vedea un mare nor negru. Să fi fost de cenuşă vulcanică? Nu, deşi insula Fogo e la doar 50–60 km de Santiago. Am fost imediat preluat de reprezentantul Barracuda la Praia şi am plecat spre hotelul Pestana Tropico, gazda mea din Praia. Îl întreb de siguranţa personală. Citisem prin diverse almanahuri că prin Praia mai sunt zone nesigure. Şi, bingo!, taman plaja aflată la doi paşi de hotel (nu e plaja hotelului, acesta nu are plajă, ci o piscină cât toate zilele) trebuie evitată la căderea nopţii. Chiar şi în cameră era o avertizare să nu ne plimbăm pe acolo noaptea. În rest, cică ar fi OK. Dar, cum venea noaptea şi se prevedea şi o mamă de ploaie, am decis să rămân la hotel şi să mă bucur de piscină :).
A doua zi de dimineaţă, ultima zi pe care urma să o petrec în Capul Verde, era mult, mult mai bună. Soare, frumos. Urma să descopăr insula Santiago, insula cea mai populată. De altfel, Santiago este prima insulă descoperită de portughezi. Deşi se află destul de aproape de Africa (vreo 600–700 km), Capul Verde a fost nelocuită înainte de apariţia portughezilor, se pare că africanii nu le prea aveau cu navigatul pe Ocean. Prima insulă descoperită a fost tocmai Santiago. Culmea este că numele de Capul Verde nu vine de la faptul că descoperitorii ar fi găsit o zonă de un verde luxuriant (Santiago este verde, are ceva vegetaţie, dar să nu vă gândiţi că e prea multă), ci pentru că a fost confundată cu o altă insuliţă, numită Cap Vert, aflată lângă Senegal. Ea ar fi fost văzută pentru prima oară în 1444, dar prima debarcare a avut loc în 1456 (anul urcării pe tron a lui Vlad Ţepes, aşa, ca să vă faceţi o idee), iar primii colonizatori au sosit în 1462. Coloniştii veniseră din Portugalia, urmând exemplul coloniilor din Azore şi Madeira, insule atlantice descoperite, de asemenea, fără populaţie băştinaşă.
Capul Verde, şi în special Santiago, a devenit un nod de transport foarte important. Aici au oprit Vasco da Gama în drum spre Indii şi Columb revenind din America. La scurt timp după Marile Descoperiri, Santiago a devenit principalul antrepozit de sclavi de pe coasta vestică a Africii. Aici erau aduşi sclavi de pe toată coasta (azi Senegal, Gambia, Guineea etc.) şi apoi redistribuiţi spre Caraibe şi Brazilia. De aceea, localnicii din Santiago sunt mai negri decât cei din celelalte insule. Aici au fost mulţi negri şi tot mulţi au rămas, în celelalte insule au fost importaţi mai puţini, fix cât era nevoie, iar acolo s-au combinat cu albii.
Nu Praia a fost capitala insulei de la bun început, ci oraşul care acum poartă numele de Cidade Velha şi care este un sit UNESCO. Cidade Velha a fost călcat cam des de piraţi şi parţial distrus, aşa că portughezii au lăsat ruinele şi s-au mutat în Praia, care era mult mai bine apărat – o insulă în faţa golfului şi, în plus, oraşul a fost construit pe un deal relativ abrupt, care azi poartă denumirea de Plateau şi este centrul oraşului Praia.
Aşa că prima oprire este chiar pe Plateau. Aici se află vechiul palat al guvernatorului, actualmente, aţi ghicit, Palatul Prezidenţial. Dar în acest moment, palatul este într-o mare reconstrucţie, drept cadou oferit de… Guvernul Republicii Populare Chineze! Ca peste tot în Africa, chinezii au venit şi în Capul Verde să ofere una, alta şi să obţină influenţă. Şi ce cadou putea fi mai nimerit decât să reconstruiască taman palatul preşedintelui? ;). Aşa că ne strecurăm printre panouri şi excavatoare, fac poza de rigoare monumentului colonizării şi statuii descoperitorului şi ajung în piaţa centrală. Ca orice oraş de influenţă portugheză care se respectă, există o mare piaţă centrală cu o mare catedrală şi cu statuile unor portughezi de soi care probabil or fi făcut nişte fapte bune pe aici. Mare lucru în Praia nu găseşti, aşa că am luat-o pe strada centrală pietonală (deh, din nou influenţa europeană), unde se află, în mod neaşteptat, cea mai mare piaţă agroalimentară… Acolo unde dai din nou de o fuziune europeano-africană. Legumele şi fructele sunt în general europene, dar atmosfera este atât de africană…
Trecem şi pe la bazarul de îmbrăcăminte, unde mă întreb încă o dată dacă mai era cazul ca China să se întindă peste tot, şi apoi am tulit-o direct spre Cidade Velha, principalul magnet turistic al insulei. Cum îi zice şi numele, este oraşul istoric al insulei, aici fiind construit antrepozitul de sclavi, angroul dintre Africa şi Americi… aşa că Cidade Velha a devenit rapid al doilea cel mai bogat oraş din imperiul portughez… Aşa că băieţii s-au apucat să construiască, evident, o catedrală imensă (cea mai veche catedrală colonială din lume), dar au şi atras piraţi în căutare de aur… Şi asta a dus la prăbuşirea Cidade Velha.
După ce parcurgem nişte şosele impecabile, ieşim un pic off-road şi oprim… De aici, poţi admira întreaga coastă, plină de case, parcă ar fi Coasta de Azur. Evident, una africană, mai săracă, dar orişicât :). Dar ţinta noastră era citadela Real de Sao Filipe, care teoretic ar fi trebuit să apere Cidade Velha de piraţi. Nu prea a reuşit, dovadă că oraşul a fost învins, jefuit şi evacuat (acum, printre marile ruine ale trecutului se strecoară un oraş modern). Citadela a fost complet refăcută, există chiar şi un centru pentru turişti, cu filme istorice (în portugheză), aşa că am putut să mă plimb în linişte pe ziduri şi prin zone călcate în vremuri străvechi de cavaleri în zale.
Apoi, am coborât în oraş, un oraş liniştit, pregătit bine pentru turism – există un centru de informaţii turistice (oare câte oraşe româneşti or avea aşa ceva?), indicatoare, hărţi, baruri pe malul apei, foarte fain. Evident, şi vânzătorii de suvenire, dar departe de stilul acela “ca scaiul”, de prin alte părţi. Unul dintre ei mi-a arătat şi o bancnotă de 5 lei adusă de ceva rubedenie care locuieşte în România. L-am întrebat dacă e Varela, fotbalistul de la Steaua originar din Capul Verde, dar a zâmbit dând de înţeles că nu e el.
Tot aici, în Cidade Velha, am descoperit o stradă foarte pitorească… se numeşte Rua de Banana (de la bananierii care răsar dintre clădiri), o stradă protejată, cu case construite în primele decenii ale perioadei coloniale. Un şir de clădiri gri, lipite una de alta, care se îndreaptă undeva spre capătul văii şi care, într-adevăr, îţi sugerează o vreme demult apusă. Evident, cartierul nu poate să existe fără biserica lui (aceasta este totuşi funcţională, spre deosebire de imensa catedrală din care au mai rămas doar câteva ziduri, sugerând cât de mare a putut să fie), dar nu e deschisă. Se pare că bisericile din arhipelag nu sunt deschise decât duminica şi de sărbători.
Şi, cu asta, a fost cam toată tura. Cum ziceam, Santiago nu are prea multe atracţii, comparativ cu Sal sau cu Boavista, dar a fost o schimbare bine-venită… după cele două insule deşertice, trebuia să văd şi una cu vegetaţie.
Restul zilei a fost aşa… chill, ca înainte de plecare. Am vizitat şi unicul mall din urbe (pustiu, teribil de pustiu), apoi am luat-o încet pe jos spre centru, spre Plateau, având grijă să revin la hotel înainte de căderea nopţii. Nu pot spune că a fost ceva ieşit din comun, dar cea mai mare distracţie a fost, probabil, să asist la un meci de fotbal feminin pe plajă… desculţe sau în adidaşi, slabe sau grase, semidezbrăcate sau cu căciula pe cap, fetele alergau mingea cu mare voioşie sub oblăduirea unui arbitru bărbat… şi a fost un meci chiar haios.
Cursa spre Lisabona a fost noaptea. Aeroportul nu avea prea multe magazine, dar avea Internet care mergea binişor, aşa că timpul a trecut repejor. Am lăsat în urmă o ţară frumoasă şi interesantă, un mix de Africa cu Europa, un loc sigur şi cu climat superplăcut. Un loc divers, cu oameni simpatici, un loc unde aş dori să revin oricând.
Am fost in Capul Verde la invitatia TAP Portugal cu sprijinul local al agentiei capeverdiene Barracuda Tours
Imagini Santiago
Acolo erupe Fogo….
La aterizare, peste capitala Praia
Am aterizat pe aeroportul Nelson Mandela
Si dupa nu foarte mult timp, am ajuns in hotelul Pestana Tropico
Camera mare, frumoasa
Inclusiv avertisment sa nu ne plimbam aiurea pe plaja de langa
Orasul catarat pe dealuri… pentru a scapa de piratii englezi
Praia by night
Dar am ramas la piscina
Micul dejun plin de vitamine
Soare, frumos… arata bine ultima zi de Capul Verde
Pe insula din largul Praiei, exista un loc pentru leprosi
Baiatul care a descoperit Capul Verde
Palatul prezidential – in reconstructie
multumita fratilor chinezi
Piata din fix buricul urbei
Ton, mmmm
Ca la noi … rosii, usturoi, salata
Strada pietonala din Praia
Street art in Praia
Chinezariile au cucerit mapamondul
La drum, plecam din Praia
Reclame a la Capul Verde
Si in Santiago, soselele sunt impecabile
Cidade Velha, vechea capitala a insulei Santiago
Coasta care da spre Fogo, Din pacate, atmosfera nu e clara si nu se vede vulcanul
Intrarea in fortul Real de Sao Filipe
Iar la picioarele lui, se afla Cidade Velha
Piratii au disparut, tunurile au ramas
Si totusi Santiago este o insula verde
Ruinele catedralei arata ca Cidade Velha era un oras extrem de bogat
Plaja din Cidade Velha
Localnicii fac ce fac dintotdeauna
Piata centrala … reminiscenta a Portugaliei
Leul romanesc, valuta forte A ajuns si in Capul Verde
Rua Banana se afla pe lista UNESCO
Biserica din sat inca functionala
Inapoi la Praia… haideti la mall
Dar mall-ul pustiu Si era vineri dupa-amiaza
Nici plajele din Praia nu sunt mai pline
Asa ca am luat o friptura de ton… de la revedere
Si m-am mai plimbat pe Plateau
Aici s-a mutat temporar presedintele pana termina chinezii treaba
Wifi everywhere
Aprozarul umblator
Heavy
Si am asistat si la o partida incinsa de fotbal feminin
cu atacuri spectaculoase
suturi violente
Apusul soarelui m-a prins in siguranta la hotelul Pestana
Sala de plecare din aeroportul Praia – Santiago. Noroc cu wireless-ul
Iar cursa TAP a plecat la timp in directia Lisabona
Am mai terminat un serial despre o destinație pe care am vizitat-o :). A fost cea de-a 97-a țară pe care am vizitat-o și, sincer, m-am simțit bine. Nu are niște monumente incredibile, nici niște situri istorice, dar este un loc care îți pătrunde sub piele. Îți recomand să îți planifici să vizitezi mai multe insule din cele 10 mari insule care compun arhipelagul, pentru că o bună parte din șarmul insulei este dat de această varietate. Eu am fost în trei insule – Boavista, un soi de Vama Veche a Capului Verde, pe Sal, principala insulă turistică, dar și pe Santiago, cea mai populată insula, unde se află și capital, Praia. Ar fi trebuit să ajung și în Fogo, insula pe care se află singurul vulcan activ (toate insulele sunt de origine vulcanică), dar care tocmai erupsese, și, sincer, mi-aș dori să ajung și în colțul nord-vestic, în Sao Vicente. Poate altă dată.
Când să mergi în Capul Verde
Practic, nu există o lună proastă în care să te duci în Capul Verde. Temperatura arareori scade sub 20 de grade sau trece de 30 de grade. Luna septembrie este ploioasă în mod normal (și un pic din octombrie), dar ploaia cade rareori pe insulele deșertice – Sal și Boavista. Sezonul de surfing este iarna, când vântul bate puternic dinspre Africa. O altă perioadă interesantă este când broaștele țestoase își depun ouăle pe plajă, și asta este vara (din iunie până prin septembrie-octombrie).
Cum ajungi în Capul Verde
Din România, practic unica opțiune viabilă este cu TAP Portugal via Lisabona. TAP zboară din Lisabona spre patru insule ale arhipelagului – Boavista, Sal, Sao Vicente și Santiago (Praia), așa că, dacă te plimbi din insulă în insulă, poți să aterizezi pe o insulă și să pleci de pe alta. În caz că nu ai legătură în aceeași zi spre Capul Verde, TAP îți oferă o noapte într-un hotel din Lisabona cu mic dejun și transfer. Alte opțiuni sunt disponibile din Italia și UK cu precădere, dar probabil nu va costa mai puțin decât un zbor TAP. Din păcate, nu există chartere din România spre Capul Verde, deși există din Polonia sau din Cehia.
Transport prin Capul Verde
Pare straniu, dar sunt foarte puține posibilități de transport între insule, pe mare. De exemplu, Boavista se vede cu ochiul liber din Sal și nu există feribot între cele două insule. Există un vas turistic care efectuează excursii de o zi, dar sunt doar one-day only. Există un feribot zilnic între Santiago (Praia) și Fogo, dar cam atât. Singura opțiune fezabilă este avionul, compania locală TACV zburând cam între toate insulele. Dacă îți cumperi biletele din Capul Verde, vei avea parte de prețuri mai mici. Am zis “mai mici”, nu “mici”, dar tot e bună o economie cumpărându-le printr-o agenție de turism din Capul Verde. TACV are o flotilă modernă, formată din avioane ATR 42, ATR 72 și Boeinguri 737. Adică, fix flotila Taromului :).
Viză de Capul Verde
Cetățenii români au nevoie de viză de Capul Verde, dar o pot primi on-arrival pe oricare aeroport aterizează. Costă 25 de euro, plătești la intrare și primești ștampila în pașaport și factura de rigoare. No stress ;).
Cazare
Cele mai turistice insule sunt Boavista și, în mod indiscutabil, Sal. Aici vei descoperi și binecunoscutele resorturi all-inclusive, dar și pensiuni unele de-a dreptul delicioase, deschise de rezidenți străini. Eu am stat în patru locuri de cazare în Capul Verde, și anume:
Casa Velha – Boavista. Deținută de o italiancă, este o pensiune cu adevărat delicioasă… Nu mă refer neapărat la micul dejun care e relativ limitat, dar bun, cât la camerele variate (unele, adevărate apartamente), florile din curte și atmosfera de relaxare totală. Se află la vreo 100 de metri de plajă (poți să o iei și desculț prin nisip) și tot cam la 100 de metri de o gelaterie excelentă din capitala Sal Rei.
Hotel Morabeza – Santa Maria, Sal este tatăl turismului din Capul Verde. Construit mai întâi ca o pensiune de un industriaș belgian afectat de astm și care a găsit în Capul Verde un loc perfect pentru suferința sa (fiind cald și uscat tot anul), aici a luat naștere turismul care astăzi aduce aproape o treime din PIB-ul țării și este principalul motor al uneia dintre cele mai bogate țări africane. Dacă nu ai ști istoria lui Morabeza, sincer nu ți-ai da seama că este cea mai veche structură turistică din arhipelag. Totul e nou și modern, se vede că a fost refăcut recent. Principalul avantaj este că se află fix lângă oraș și în cinci minute te poți afla în zona cu restaurante, gelaterii, baruri… În plus, se vede că terenul a fost cumpărat când costa aproape nimic – spațiul este relaxat, amplu, te poți plimba în liniște. În plus, plaja este la doi pași și există o plajă care ține de hotel.
Hotel Oasis Atlantico Salinas Sea – Santa Maria, Sal fix lângă Morabeza. Aici am fost parcat de cei de la TACV pentru că mi-a fost anulat zborul spre Sao Vicente. Este un resort de 5 stele chiar fain, camerele sunt mari și relaxante. Este totuși all-inclusive-ul clasic, cu o mâncare atât de plicticoasă că într-o seară am renunțat să merg să mănânc și am dat fuga să bag o friptură de ton în oraș. Seara, însă, au fost niște spectacole haioase. În prima seară, o prezentare de modă (mă rog, să nu credeți că a fost ceva haute couture, ci mai degrabă street wear), iar seara următoare, un show chiar mult, mult mai reușit, cu dansuri din Capul Verde. Existau vreo două piscine, una mare și una pentru copii, iar marea era și ea la doi pași. Per ansamblu, am preferat Morabeza.
Hotel Pestana Tropico – Praia, Santiago. Aparent, cel mai bun hotel din Praia. Construit pe locul fostei pușcării (de altfel, exteriorul aduce mai degrabă cu o citadelă inexpugnabilă decât cu un hotel), Pestana este la rândul ei o oază de bun-gust… O mare piscină în mijlocul curții, niște flori absolut superbe, aflat într-un cartier de vile elegante, dar în proximitatea unei plaje unde nu e bine să te duci după căderea serii (am găsit chiar și o avertizare scrisă în cameră).
Pe lângă aceste hoteluri, în Boavista și în Sal veți descoperi după un pic de căutare pe net și numeroase pensiuni sau apart-hoteluri la prețuri foarte bune. Numeroși occidentali s-au mutat în Capul Verde tot datorită climei și a atmosferei relax și s-au apucat să construiască pensiuni… cel puțin, Sal Rei și Santa Maria sunt pline de astfel de locuri foarte faine.
Nivel de siguranță
Nu am simțit să existe vreo problemă în Sal și Boavista, în schimb în Praia am înțeles că criminalitatea a crescut. Evident, vina este aruncată asupra altora (senegalezi veniți la muncă în Capul Verde), ce e cert este că noaptea nu ar fi o idee bună să mergi pe stradă așa, aiurea. Ia mai bine un taxi. In Sal și Boavista, însă, nu sunt probleme.
Mâncare
Capul Verde sunt insule, iar oceanul din jurul lor adăpostește niște pești extragustoși. În primul rând, nu rata tonul, că este o experiență. De asemenea, poți găsi languste la prețuri net mai mici decât în Europa. Și, cum ziceam, insulele au atras numeroși străini, mai ales italieni, nu o să duci lipsă de pizzerii și gelaterii nici într-un sătuc mai răsărit cum este Sal Rei. Aproape 90% din mâncare este importată de obicei din Portugalia, așa că să nu te uimească roșiile, cartofii și merele pe care le găsești peste tot.
Internet în Capul Verde
Nu e o problemă. Găsești peste tot, majoritatea localurilor are wi-fi gratis pentru clienți (cere parola) și merge la o viteză chiar bună. Deci nu o să ai o problemă de conectare.
Bani / schimb valutar
Moneda națională este escudo de Capul Verde (CVE). Dacă vă mai aduceți aminte de perioada dinainte de euro, escudo era numele valutei naționale portugheze. Escudo-ul capeverdian este legat de euro, la rata fixă de 1 euro = 110 escudo. Peste tot poți să folosești însă euro (inclusiv la WC-urile publice), dar de cele mai multe ori la rata de 1 euro = 100 escudo (mai ales prin Sal, nu cred că am văzut undeva unde 1 euro să fie egal cu 110 escudo). Poți să schimbi la bancă (sunt închise în weekend, deci nu vei putea schimba mai pe nicăieri), dar, din câte știu, trebuie să plătești un comision de 5 euro per tranzacție. Bancomatele sunt frecvente și plătești un comision ceva mai mic. Eu am scos 10.000 de escudo (adică aproape 100 de euro) și am plătit 110 escudo (adică fix 1 euro).
Cum comunici
Limba oficială este portugheza, dar limba vorbită este creola, o combinație de portugheză cu limbi africane. Dacă vorbești portugheza, e posibil să nu înțelegi mare lucru. Nicio problemă, în zonele turistice gen Santa Maria cam toată lumea vorbește engleza, în schimb în Praia a trebuit să-mi utilizez la maximum cunoștințele de portugheză și datul grăitor din mâini, pentru a mă descurca :).
Tururi / vacanțe organizate
Nu există prea multe oferte de Capul Verde în România. Am mai văzut ici și colo, dar, din păcate, nu sunt așa de multe, însă mai găsiți. Puteți mai degrabă să vă luați biletul de avion de la TAP și să aranjați cu o agenție locală cazări și, mai ales, zboruri cu avionul între insule (e mai ieftin să-ți iei biletele din Capul Verde). Puteți să-i contactați pe cei de la Barracuda, al căror oaspete am fost și am văzut cât de prompți sunt… aveau grupuri pe Fogo când a erupt vulcanul și i-au evacuat imediat, schimbându-le brusc programul… chiar și mie, dar și altora în situația mea afectați de zboruri anulate, când s-au schimbat programele, aranjat hoteluri, făcut transferuri noaptea… Chiar foarte profesioniști și prompți!
Imagini Capul Verde
Primii pasi in Capul Verde… pe pista aeroportului Boavista
Asa arata Sal Rei, capitala insulei Boavista vazut din avion
Coada de la viza. Incet, incet, no stress
Aeroportul insa arata genial Si nu are nici acoperis
Avion ATR 72 al companiei TACV – Liniile Aeriene din Capul Verde
Si cam asa arata interiorul aeronavei
Casa Velha, unde am dormit in Boavista
Un loc cu multe flori africane
Hotel Morabeza – Santa Maria, Sal
Si cam asa arata o camera standard
Oasis Atlantico Salinas Sea – Santa Maria, Sal, cladirea imediat urmatoare dupa Morabeza
si camera
Evident, in Sal, poti sta si la una din numeroasele pensiuni construite de europeni indragostiti de Capul Verde
Unele, foarte pitoresti
Hotel Pestana Tropico din Praia, capitala Capului Verde
Si camera … cu fereastra spre baie
Acum 10 ani, nu aveai unde sa mananci decat la all-inclusive. Acum, au aparut tot soiul de restaurante faine
Ton la gratar – o nebunie
Sunt multi italieni capsunari prin Capul Verde. Unii au deschis si restaurante
Asa, sa va faceti o parere cu privire la preturile de la un bar de pe plaja
Multă lume mi s-a destăinuit că i-ar plăcea să meargă undeva în țări mai îndepărtate, cu culturi diverse, dar că are un sentiment de teamă. Cei în cauză apreciau că n-o să le placă mâncarea, că n-o să le priască clima, că or să fie jefuiți, omorâți, violați etc. Cel mai exotic loc este Antalya, care, mda, dacă te uiți pe hartă, din punct de vedere geografic, este în… Asia. Oameni buni, hai s-o zic p-a dreaptă. Da, să călătorești în afara Europei (sau America) te scoate un pic din sfera de confort, poate la început vei fi copleșit de oameni, de mișcarea de multe ori haotică, de culori, de mirosuri, eventual de căldură sau de umiditate, depinde pe unde ajungi. Dar vei descoperi o lume necunoscută, foarte diferită de cea pe care o cunoști, vei învăța ceva nou și, de multe ori, de ce nu, vei aprecia că te-ai născut și că trăiești în România. Care a fost prima țară din afara Europei pe care am vizitat-o? Marocul. Cum am ajuns? Cu ferry-ul, trecând din Spania, de la Algeciras, peste strâmtoarea Gibraltar. Mi-aduc aminte că atunci când vaporul a tras în rada portului Tanger și când primii călători au început să coboare, din depărtare, zeci și zeci de oameni îmbrăcați complet în alb, în acele jalabii pe care le știam de la TV, alergau disperați spre vas… N-am înțeles ce voiau. M-am lămurit în câteva minute. Erau hamali dornici să-ți care bagajele și șoferi de taxi disperați să te ducă oriunde voiai tu, nu contează unde. Eram în Africa, eram în Maroc și deci trebuia să mă adaptez. Și am descoperit în următoarele două săptămâni o țară fascinantă.
Marocul m-a cucerit prin arhitectură, prin mâncare, prin oameni și prin ceaiul ăla de mentă puternic rău. Pe vremea aceea, aveam probleme cu stomacul. După două săptămâni și zeci de ceșcuțe cu ceai de mentă à la Maroc, nu am mai avut nimic. În schimb, am fost fermecat de țară și atunci am decis să descopăr noi lumi și noi civilizații… Dar, până una-alta, să vă spun care sunt cele mai faine locuri care mi-au plăcut în Maroc.
Marrakech – oooo, orașul ăsta este fabulous! Am stat ore în șir admirând “carnavalul” din piața Jemaa el-Fnaa, o poveste venită din alt timp… Sper că mai sunt acei povestitori înțelepți care strângeau în jurul lor o mulțime de gură-cască, spunându-le numeroase povești cu tâlc. În lumea de azi, a televiziunii și a Internetului, șarmul unui povestitor ar putea să pălească în fața milioanelor de alegeri pe care le ai de făcut, dar sper că acest story teller să nu dispară din piață. Cum sigur nu au dispărut îmblânzitorii de pești, pescarii de Coca-Cola, vânzătorii de apă și câte și mai câte. La căderea serii, piața este luată cu asalt de mirosuri și gusturi exotice. Frigăruile sfârâie, salatele se amestecă, iar sucul de portocale stors fix acolo e de-a dreptul divin. Pierde-te pe străzile medinei, nu e prea mare, sigur nu te rătăcești… și descoperă câte o minunăție arhitecturală aproape la fiecare colț… arabescuri, minarete, ferestre.
Dincolo de munții Atlas – atunci, în 1999, când am ajuns în Maroc, am luat o mașină Fiat Palio și am mers dincolo de munții Atlas, afundându-mă în deșert. Era prima oară în deșert și am fost vrăjit… munții golași erodați afișau culori diferite și forme care mai de care mai ciudate… În plus, aveam un sentiment de libertate gonind pe acea șosea îngustă, dar perfect asfaltată (dacă se întâmpla să mă întâlnesc cu vreo mașină rătăcită venind din sens opus, amândoi treceam off-road într-un ritual de curtoazie marocană). Am ajuns în Gorge de Dades, superbele chei ale unui râu care străpungea muntele pentru a se pierde în deșert, am ajuns inclusiv în deșertul nisipos, unde m-am simțit ca un mic participant la raliul Dakar… mda, cu un Fiat Palio n-am putut să merg prea departe, dar și acolo unde am ajuns, am ajuns doar cu un beduin pe post de copilot.
Fez – este, probabil, cel mai autentic oraș marocan. Orașul vechi (numit și medină) este o nebunie… nu încerca să afli unde ești, nici cel mai expert GPS nu te va scoate la lumină, doar un localnic va putea. Evident, pentru o sumă îndelung negociată în dirhami. Nu rata nici locul unde se vopsesc produsele de piele, așa-numitele “tanneries”. Miroase îngrozitor (vei primi un pumn de mentă proaspătă să ți-o pui pe nas. Dacă ești mai simțitoriu, pune-o!), dar, partea bună, vei descoperi că jobul tău de acasă nu e chiar așa de nașpa cum ți se pare.
Ait Benhaddou – de departe, pare o citadelă dintr-o civilizație arhaică din seria Star Wars. Ziduri de chirpici, turnuri răsărind curios și admirabilele ornamentații berbere. În 1999, era încă un sat locuit cu capre, găini și cocoși care se băteau. În 2009, era deja obiectiv turistic, plin cu magazine de suvenire, supercurat, cu fiecare clădire restaurată cu atenție… și cu câte o capră pierdută printr-o curte. S-a pierdut din naturalețe, s-a câștigat în ceea ce privește spectaculozitatea acestei așezări berbere.
Rabat – știu, Casablanca este capitala economică și orașul nr. 1 al Marocului, dar Rabatul este capitala oficială și are mult mai multă clasă. În plus, clădirile construite în stil maur sunt demne de o capitală. Așa că merită să vezi Rabatul mai degrabă, decât Casablanca.
Casablanca – nu m-a dat pe spate. Nici prima oară, în 1999, nici a doua oară când am ajuns în Maroc, zece ani mai târziu. E drept, zece ani mai târziu, era mult mai curată și mai aranjată. Există un centru construit de francezi într-un stil colonial, medina nu este cine știe ce (mai ales dacă o vei vedea după Fez sau Marrakech), în schimb, marea moschee Hassan II construită de fostul suveran arată într-un mare fel și cred că merită să dai o fugă prin Casablanca doar pentru acest exemplu triumfal de arhitectură arabă.
Cam astea sunt locurile care mi-au plăcut cel mai mult. Aș mai menționa că, de fapt, primul oraș marocan vizitat a fost Meknes, cu niște clădiri impresionante, dar fără farmecul Marrakechului, eleganța Rabatului sau misterul Fezului, și că merită să arunci o privire și prin kasbah-ul din Ouarzazate sau studiourile de film din același oraș. Dacă m-aș întoarce în Maroc, parcă m-aș duce să văd Atlanticul la Essaouira sau orașul albastru al Marocului, Chefchaouen.
Excursii organizate în Maroc
Excursiile organizate sunt o modalitate populară de a descoperi Marocul, mai ales când nu ai prea mult timp la dispoziție. În plus, dacă Marocul ar fi o primă destinație exotică și ai încă frica aceea de necunoscut, cred că este soluția ideală. Paralela 45 are două tururi programate pentru toamna acestui an – unul la sfârșit de octombrie (când e o vreme superbă… acasă a venit toamna friguroasă și întunecoasă, în Maroc, mai ales în sud, este o vară plăcută) și unul de Anul Nou. Citește mai multe amănunte aici.
Când să te duci în Maroc
Primăvara și toamna. Vara este îngrozitor de cald, mai ales dacă treci de munții Atlas în Sahara (pe munte este însă superfain). Iarna poate fi ploioasă, dar, evident, temperatura este mult mai plăcută decât acasă… Adică, e o primăvară.
Viza de Maroc
Cetățenii români nu au nevoie de viză pentru Maroc, doar de un pașaport valabil.
Cum ajungi în Maroc
Ai mai multe opțiuni – se poate și overland (cu trenul, mașina sau autobuzul) până în Spania și apoi să treci cu feribotul de la Algeciras. Poți zbura cu low-cost (în general, cu Wizz sau Blue spre Italia sau Spania, și de acolo cu Ryanair sau Easyjet spre Casablanca ori Marrakech) sau cu companii de linie clasice, cum ar fi Air France (via Paris), TAP (via Lisabona) sau orice altă companie importantă europeană.
Siguranța în Maroc
Marocul este o țară sigură, cu foarte puține infracțiuni cu violență. Evident, trebuie să fii atent prin înghesuiala din bazaruri să nu-ți dispară portofelul, dar riscul să rămâi fără portofel sau telefonul mobil este mult mai mic decât în Paris, Barcelona sau Londra. Au existat atentate teroriste izolate, dar situația este ținută ferm sub control de foarte eficienta Direction de la Surveillance du Territoire. Ar fi bine să evitați granița cu Algeria (care este închisă), unde oricum nu ai foarte multe lucruri de văzut, și Sahara Occidentală – regiune aflată sub ocupație marocană nerecunoscută la nivel internațional.
Limba vorbită în Maroc
Marocul are două limbi oficiale – araba și berbera, dar peste tot vei găsi inscripții în franceză și majoritatea populației (aproape toți din centrele urbane) vorbesc franceza. Vânzătorii din bazaruri și cei care lucrează în turism vor ști la minimum engleza, dar cel mai probabil și italiana sau germana. Limba română este vorbită în bazarul din Casablanca, cum intri dinspre turnul cu ceas
Imagini Maroc
Minaretul Kotoubia din Marrakech
Ziua, te alearga baiatul cu maimuta
Dar seara, sfaraie gratarele
Unul din minunatele palate ale Marrakechului
Bazarul ca in 1001 nopti
Superbul drum spre Sahara peste Atlas, acest Transfagarasan al Atlasului
Pe drum, intalnesti sate traditionale, ramase la fel din vremuri imemoriale
Catarandu-se pe dealuri
Sau cautand umbra vailor
Ait Benhaddou, cel mai spectaculos sat-cetate berber de dincolo de Atlas
Devenit o mecca turistica
Oare am ajuns in Egipt ? Da de unde, Egiptul din Maroc se afla la studiourile de film din Ouarzazate
Marea moschee Hassan II
Si foarte lucratul ei interior
Aici, trebuie sa te speli inainte de rugaciune
Intrarea in medina – nu e cine stie ce comparat cu Marrakech si Fez
